Veverita Aliona 
România deține una dintre cele mai mari suprafețe agricole din Uniunea Europeană, dar paradoxal, milioane de hectare zac nelucrate, ca niște insule uitate în mijlocul satelor. Aceste terenuri pârloagă nu înseamnă doar câmpuri acoperite de buruieni, ci pierderi uriașe, greu de măsurat la prima vedere. Fiecare hectar abandonat înseamnă producție ratată, hrană lipsă, locuri de muncă pierdute și șansa ratată de a atrage investiții. În timp ce alte state europene transformă orice palmă de pământ într-o resursă productivă, România lasă suprafețe vaste să îmbătrânească odată cu oamenii. Efectul nu se vede imediat în PIB, dar se acumulează ca o datorie invizibilă care apasă asupra generațiilor viitoare. Economia agrară devine fragmentată și vulnerabilă, iar competitivitatea scade în fața țărilor care folosesc inteligent fiecare hectar. În plus, terenurile lăsate baltă nu rămân neutre: ele se degradează, atrag dăunători, pierd fertilitate și devin o povară pentru comunități. Statul nu are mecanisme eficiente de stimulare, iar oamenii aleg adesea să nu facă nimic, considerând pământul o moștenire pasivă, nu o resursă activă.
Cât de mare este fenomenul și unde se concentrează
Oficial, România are anual câteva sute de mii de hectare nelucrate, dar estimările neoficiale indică mult mai mult. În sudul și estul țării, unde solurile sunt extrem de fertile, pârloaga se întinde chiar lângă drumuri, parcă sfidând logica economică. Zone întregi din Oltenia, Bărăgan și Moldova sunt acoperite de terenuri abandonate, care ar putea hrăni milioane de oameni. Motivele sunt multiple: lipsa forței de muncă, dificultatea de a vinde producția, costurile ridicate pentru utilaje și lipsa capitalului de pornire. Mulți proprietari sunt plecați din țară, iar terenurile moștenite rămân neadministrate, îmbătrânind alături de rudele rămase acasă. Statisticile europene confirmă: România se află printre țările cu cele mai mari suprafețe agricole neutilizate raportat la potențial. Rezultatul este o economie agricolă care importă produse procesate în loc să exporte. În loc să profităm de poziția noastră strategică, pierdem oportunități de a fi furnizori de hrană pe piețele regionale.
Cauze structurale ale neutilizării terenurilor
Fragmentarea excesivă a proprietății funciare după retrocedări a creat o problemă structurală greu de rezolvat. Loturile sunt mici, împrăștiate și greu de lucrat mecanizat, ceea ce reduce eficiența economică. Lipsa infrastructurii de irigații face ca agricultura să depindă de ploi, iar secetele din ultimii ani au accentuat abandonul. Mulți fermieri nu au acces la credite sau la capital pentru utilaje, ceea ce îi menține într-o agricultură de subzistență, fără randament real. Piața cerealelor și a legumelor este dominată de intermediari, care reduc drastic marja producătorilor mici. Subvențiile europene există, dar birocrația stufoasă îi descurajează pe mulți să aplice sau să ducă proiectele la capăt. În sate, populația activă a emigrat masiv, lăsând terenurile pe mâna unor bătrâni care nu mai au forță fizică. Mentalitatea tradițională de a păstra terenul „să fie acolo” fără a-l exploata economic blochează circulația acestuia prin arendă sau vânzare. Legea arendei este ambiguă, iar lipsa siguranței juridice îi descurajează pe fermierii care ar vrea să investească.
Costurile ascunse pentru comunități și stat
Un teren nelucrat nu este doar o suprafață neutră, ci o sursă de costuri ascunse pentru comunități și pentru stat. În primul rând, el nu generează taxe sau impozite locale consistente. În al doilea rând, terenurile pârloagă devin focare de buruieni, dăunători sau incendii necontrolate, afectând și culturile vecinilor. Comunitățile pierd oportunități de muncă sezoniere și fluxuri de bani care ar fi circulat prin magazine, piețe și servicii locale. Statul plătește subvenții sociale în zone unde agricultura ar putea aduce venituri decente. Importurile alimentare cresc, punând presiune pe balanța comercială și pe moneda națională. Odată cu dispariția activității agricole, dispar și rețelele tradiționale de cooperative și piețe țărănești. În unele sate, aproape jumătate din terenul arabil rămâne nefolosit, creând un efect de domino: fără agricultură, școlile pierd elevi, primăriile pierd resurse, iar tinerii pleacă definitiv.
Pierderile la nivel macroeconomic
România ar putea fi un exportator major de produse agricole, însă pierdem constant teren în fața altor țări. PIB-ul agricol rămâne mult sub media europeană, deși resursele sunt comparabile. Exportăm cereale brute la preț mic, în timp ce importăm alimente procesate scumpe. Pierdem valoarea adăugată care ar putea fi creată în fabricile noastre. Fiecare hectar nelucrat este o verigă lipsă dintr-un lanț economic complet – de la producție la procesare și distribuție. Lipsa competitivității face ca România să conteze puțin în politica agricolă europeană. În loc să fim jucători puternici, suntem spectatori dependenți de piețele externe.
Consecințe ecologice și degradarea solului
Un teren lăsat de izbeliște nu rămâne la fel după câțiva ani, ci se degradează accelerat. Stratul fertil este invadat de buruieni agresive și arbuști, care modifică structura solului. Ploile și vântul spală stratul de humus, accelerând eroziunea. În lipsa lucrărilor agricole, solul se compactează și își pierde capacitatea de a reține apă. Fără irigații, terenurile devin aride și greu de recuperat ulterior. În zonele deluroase, pârloagele favorizează alunecările de teren. Această degradare ecologică face ca terenul să nu mai fie recuperabil la costuri rezonabile. Statul pierde astfel o resursă strategică de hrană pentru viitor. Biodiversitatea este și ea afectată, pentru că ecosistemele locale sunt dezechilibrate. Schimbările climatice accelerează procesul, ducând la fenomenul de deșertificare în sudul României.
Impactul social și migrația rurală
Terenurile pârloagă au și o dimensiune socială devastatoare. Lipsa de activitate agricolă îi descurajează pe tineri să rămână în sate. Comunitățile îmbătrânesc rapid, pierzând energia și resursele umane de care au nevoie. Fără agricultură, satul nu mai are o economie reală, iar migrația devine inevitabilă. Exodul rural reduce și mai mult forța de muncă agricolă. Familiile rămase în sate se confruntă cu sărăcie, dependență de ajutoare și lipsa perspectivelor. Școlile pierd elevi, iar profesorii nu mai au cui să predea. Medicii pleacă, magazinele se închid, iar satul se goleşte încet. Pârloaga devine simbolul unui declin care nu mai poate fi oprit ușor. O comunitate fără agricultură este o comunitate condamnată la marginalizare.
Modele de succes în alte state europene
Alte state europene s-au confruntat cu situații similare și au reușit să le depășească. Franța a creat cooperative puternice, care au reunit mii de fermieri mici. Polonia a sprijinit consolidarea terenurilor și a investit masiv în mecanizare. Spania a alocat fonduri speciale pentru cultivarea terenurilor marginale, altfel neinteresante pentru fermieri. Germania a oferit siguranță juridică prin contracte de arendă clare și pe termen lung. Aceste exemple arată că pârloaga nu este un destin inevitabil. Cu politici publice coerente și cu implicarea comunităților, terenurile pot fi readuse la viață. România ar putea adapta aceste bune practici la specificul său. Tot ce lipsește este o viziune pe termen lung și voință politică.
Soluții posibile pentru România
Soluțiile nu lipsesc, dar trebuie implementate cu hotărâre. Simplificarea legislației privind arenda ar permite fermierilor să lucreze terenuri fără frică. Consolidarea parcelelor ar facilita mecanizarea și eficiența. Sprijinul financiar pentru irigații și utilaje ar ridica productivitatea. Cooperativele moderne ar putea deveni motoare de dezvoltare rurală. Digitalizarea agriculturii ar permite monitorizarea terenurilor pârloagă și transparența subvențiilor. Impozitarea diferențiată ar putea stimula cultivarea, în timp ce abandonul ar deveni mai costisitor. Statul ar putea crea bănci de terenuri care să le ofere fermierilor activi suprafețe nelucrate. Educația agricolă în școli ar reaprinde interesul tinerilor pentru sat.
Rolul antreprenorilor în revitalizarea rurală
Antreprenorii români au șansa de a transforma terenurile abandonate în oportunități reale. Fermele moderne, cu tehnologie și management profesionist, pot ridica satele stagnante. Proiectele integrate, de la cultivare la procesare și distribuție, aduc valoare adăugată și stabilitate. Antreprenorii pot lucra în parteneriat cu primăriile pentru a valorifica pământurile uitate. Fondurile europene pot fi accesate mai ușor prin proiecte bine structurate. Agricultura modernă înseamnă și marketing, și branduri, nu doar munca la câmp. Comunitățile câștigă locuri de muncă și infrastructură, iar statul câștigă taxe și impozite. Pârloaga se transformă dintr-o povară într-o resursă. România își poate crește competitivitatea agricolă și poziția pe piața europeană.
România are șansa de a fi furnizor stabil de produse agricole, dar renunță la ea. Abandonul terenurilor reduce capacitatea de autoaprovizionare. Dependența de importuri face țara vulnerabilă în fața crizelor internaționale. În perioade de tensiune, accesul la hrană devine o problemă de siguranță publică. Terenurile cultivate constant oferă o plasă de siguranță economică.
