Salariile medii s-au triplat în România, dar puterea de cumpărare a rămas captivă în trecut

La prima vedere, România pare o poveste de succes: salariul mediu net s-a triplat din 2007 până azi. Dacă în anul aderării la Uniunea Europeană românii câștigau, în medie, puțin peste 1.000 de lei, în 2025 media depășește deja 4.800 de lei net. Pe hârtie, pare un salt uriaș, o dovadă clară că integrarea în UE a adus prosperitate. În realitate, mulți oameni simt că, deși încasează mai mult, trăiesc cu aceeași teamă de „sfârșitul lunii” ca acum 15 ani. Din salariul triplat, prea puțin rămâne după chirie, facturi, mâncare și cheltuielile cu copiii. Iar când mergi în supermarket și constați că un coș banal de cumpărături ajunge la 300 de lei, te întrebi ce mai înseamnă, de fapt, acea „creștere”. Statisticile pot păcăli, mai ales când nu iau în calcul emoțiile oamenilor. Salariile cresc, dar bunăstarea pare blocată undeva în trecut. Asta ne spune că, dincolo de cifre, România are o problemă de percepție, dar și de structură economică profund dezechilibrată.

Coșul de cumpărături, oglinda reală a inflației

Dacă salariile au urcat, coșul de cumpărături le-a alergat din urmă și le-a și întrecut. Românii simt acest lucru în fiecare sâmbătă, printre rafturi, când fac calcule mentale și mai elimină un produs. Din 2007 până acum, prețurile la carne, ouă, lactate și fructe au crescut de peste două ori, în unele cazuri chiar mai mult. Institutul Național de Statistică arată că doar în ultimii 5 ani, alimentele de bază s-au scumpit cu peste 50%. Astfel, ceea ce părea o majorare salarială devine un efort constant de a rămâne pe linia de plutire. Când pâinea, uleiul și laptele ajung produse „de lux” pentru unii, începem să înțelegem de ce românii nu simt prosperitatea în buzunare. În paralel, utilitățile și combustibilul au devenit povara lunară a oricărei familii. Salariile au urcat, dar grija zilnică nu a plecat nicăieri. De aici se naște sentimentul că „tot mai bine trăiam înainte”, chiar dacă datele spun altceva.

De ce puterea de cumpărare rămâne o iluzie?

Adevărul e că un salariu mai mare nu înseamnă automat și o viață mai bună. Asta au descoperit mulți români pe pielea lor. Creșterea veniturilor a fost devorată rapid de scumpiri și de un stil de viață tot mai scump și mai dependent de tehnologie și servicii. Dacă în urmă cu 10 ani o familie se descurca decent cu 2.000 de lei, azi ai nevoie de peste 5.000 doar pentru strictul necesar. Asta pentru că puterea reală de cumpărare a crescut doar marginal, în timp ce așteptările au explodat. Românii nu mai vor doar să supraviețuiască, ci să trăiască normal: să aibă un weekend liber, o vacanță pe an, mâncare decentă și o factură la gaz pe care s-o poată plăti fără frică. Când toate acestea devin un lux, în ciuda salariilor crescute, frustrarea se instalează și transformă statistica în batjocură. Oameni care muncesc din greu și nu reușesc să economisească se simt înșelați de promisiunile economiei „în creștere”.

Ratarea momentului de cotitură economică

România a avut șansa unei resetări economice reale după aderarea la UE, dar a ratat-o parțial. Deși fondurile europene și accesul la piața unică au adus bani și investiții, distribuția lor a fost profund inegală. Marile orașe au crescut, dar satele și orașele mici au rămas în sărăcie. De asemenea, creșterea economică nu a fost dublată de o reformă reală a sistemelor publice. Educația, sănătatea și infrastructura rămân în urmă, iar salariile cresc într-un vid de politici coerente. În loc să construim o economie sustenabilă, bazată pe valoare adăugată și muncă decentă, am rămas ancorați într-un model de consum rapid și investiții speculative. Asta face ca salariile să pară mari doar până când intri în contact cu realitatea: școli în paragină, spitale fără personal, drumuri distruse. Românii simt că trăiesc într-un stat care nu le răsplătește efortul, ci le cere din ce în ce mai mult fără să ofere înapoi.

Fuga după joburi bine plătite, cu prețul liniștii personale

altă explicație pentru disconfortul resimțit, în ciuda salariilor în creștere, este stilul de muncă tot mai solicitant. Mulți români care câștigă peste medie lucrează ore suplimentare, sunt mereu conectați și se simt presați constant să livreze mai mult. Burnout-ul a devenit un fenomen tăcut, dar răspândit. A câștiga 6.000 de lei net pe lună nu înseamnă nimic dacă nu ai timp să-i folosești. Muncim mai mult, dar trăim mai puțin. În plus, multe joburi bine plătite implică relocări, navetă obositoare sau presiune psihologică intensă. Astfel, salariul mare vine la pachet cu costuri emoționale uriașe. O generație întreagă a ajuns să trăiască pe pilot automat, din deadline în deadline. Și atunci, creșterea salarială nu mai este o reușită, ci doar o compensație temporară pentru lipsa de viață personală. Oamenii își pun tot mai des întrebarea: pentru ce muncesc atât?

Obține o ofertă de credit pentru societatea ta, de până la 150 000$, în doar 48 de ore. Absolut gratuit.

Aplică aici!

Prețurile la locuințe, coșmarul celor care vor stabilitate

Unul dintre cele mai dureroase exemple ale rupturii dintre venituri și realitate este piața imobiliară. Deși salariile au crescut, prețurile la apartamente și case s-au dublat sau triplat în multe orașe. În Cluj, București sau Timișoara, un apartament de două camere pornește de la 120.000 de euro, adică peste 25 de salarii medii nete. În ciuda creșterii veniturilor, achiziția unei locuințe rămâne un vis îndepărtat pentru mulți tineri. Chiriile, la rândul lor, au explodat, consumând între 30% și 50% din venitul lunar. Salariul mare nu mai e garanția unei vieți sigure, ci doar o bătălie constantă pentru un acoperiș decent. Mulți români ajung să împartă apartamente, să se mute în periferii sau chiar să revină la părinți. Asta subminează sentimentul de progres personal și alimentează o frustrare tăcută, dar profundă. România pare o țară în care a câștiga mai bine nu înseamnă, automat, că poți construi un viitor.

Creditul de consum, masca unui trai decent

Creșterea salariilor a fost însoțită și de o explozie a împrumuturilor. Românii s-au grăbit să-și „ia viața în rate”, convinși că pot ține pasul cu propriile visuri, dar și cu presiunile sociale. Băncile au acordat în ultimii ani credite de consum într-un ritm accelerat, iar mulți oameni au început să depindă de ele pentru a-și susține un trai aparent normal. Vacanțele, electrocasnicele, chiar și unele cheltuieli medicale sunt, în multe cazuri, susținute din datorii. Astfel, salariul mărit devine, paradoxal, doar garanția că poți returna o rată și mai mare. În loc să ofere libertate, banii obținuți din muncă devin combustibilul unui carusel nesfârșit de datorii. Psihologic, asta înseamnă stres, nesiguranță și sentimentul că nu deții, de fapt, nimic cu adevărat. Românii nu mai vor doar un salariu mare, ci o viață stabilă, fără teama lunară că banca va suna. Dar până acolo, drumul e plin de sacrificii și alegeri forțate.

Disparitățile regionale, inechitate cu rădăcini adânci

Un alt motiv pentru care creșterea salariilor nu se simte uniform este dezechilibrul regional. Bucureștiul, Clujul și Timișoara concentrează o mare parte din veniturile mari, dar restul țării rămâne prins într-o economie a subzistenței. În Vaslui, Teleorman sau Botoșani, salariul mediu abia trece de 3.500 de lei, iar oportunitățile de carieră sunt limitate. Asta înseamnă că mii de români trăiesc într-o realitate paralelă față de cifrele naționale. Această ruptură între „România cu bani” și „România cu griji” produce frustrări adânci și perpetuează migrarea internă sau chiar externă. Oamenii pleacă nu doar pentru bani mai mulți, ci pentru demnitate, pentru respect, pentru șansa de a trăi ca niște cetățeni europeni în propria țară. În absența unei politici clare de dezvoltare regională, salariile vor continua să crească doar în centrele de putere economică. Restul rămân la periferie, în așteptarea unui „miracol” care întârzie mereu.

Clasa de mijloc – realitate sau ficțiune?

România se laudă cu o creștere a clasei de mijloc, dar în realitate acest segment e fragil, instabil și adesea dependent de o singură sursă de venit. O familie cu doi angajați în mediul privat, care câștigă împreună 10.000 de lei, pare, teoretic, situată confortabil. Dar dacă unul dintre ei își pierde locul de muncă sau apare o urgență medicală, totul se prăbușește. Clasa de mijloc românească e una de sacrificiu, nu de siguranță. Mulți români din acest segment nu reușesc să economisească, nu au fonduri de urgență și trăiesc de la o lună la alta. Statistica spune că trăiesc bine, dar contul bancar spune altceva. Fără politici care să protejeze veniturile reale, să sprijine economisirea și să reducă taxarea pe muncă, această „clasă de mijloc” riscă să dispară. Și odată cu ea, dispare și speranța unei societăți echilibrate, în care nu doar bogații o duc bine.

Economia informală și neîncrederea în stat

Mulți români continuă să lucreze „la gri” sau „la negru”, tocmai pentru că nu simt că statul le oferă ceva în schimbul contribuțiilor. Există încă meserii în care salariile oficiale sunt mici, dar diferența se dă „în mână”, fără taxe. Această economie informală afectează nu doar bugetul de stat, ci și încrederea în sistem. Oamenii acceptă compromisuri pentru că nu văd alternative. În plus, sistemul fiscal este perceput ca inechitabil: taxele pe muncă sunt mari, în timp ce marile averi scapă ușor de impozitare. În aceste condiții, salariul oficial poate părea mai degrabă o glumă decât un reper. Dacă vrem ca românii să simtă că merită să lucreze legal și să contribuie, trebuie să le oferim siguranță, transparență și servicii publice de calitate. Altfel, salariile, oricât de mari ar fi, nu vor avea niciodată valoarea simbolică a unui trai demn și echitabil.

Comparativ cu Europa – mereu în coada listei

România continuă să aibă unele dintre cele mai mici salarii din Uniunea Europeană, chiar și după triplare. În timp ce românii câștigă în medie sub 1.000 de euro net, în Germania media sare de 2.500 de euro, iar în Franța de 2.200. Diferențele devin și mai evidente dacă ne uităm la costurile vieții, unde prețurile alimentelor și ale utilităților sunt tot mai apropiate de cele occidentale. Astfel, în loc să simtă că au ajuns „în Europa”, mulți români simt doar că plătesc ca în Europa, dar trăiesc ca în trecut. Această comparație constantă generează o frustrare profundă, mai ales în rândul tinerilor, care nu înțeleg de ce munca lor valorează mai puțin. Dincolo de patriotisme de carton, oamenii vor doar să fie plătiți corect, raportat la efort și rezultate. Iar până când acest echilibru nu va fi atins, diferențele față de Vest vor rămâne o rană deschisă în conștiința colectivă.

Un salariu decent nu înseamnă doar bani în cont, ci și o viață trăită cu demnitate, fără frica zilei de mâine. Pentru români, adevărata problemă nu este lipsa banilor, ci lipsa siguranței. Oamenii vor să știe că dacă se îmbolnăvesc, nu trebuie să plătească totul din buzunar. Că dacă își trimit copilul la școală, va primi o educație bună. Că pot merge pe un drum fără gropi sau într-un spital fără să aducă medicamente de acasă. Salariul, oricât ar fi de mare, nu valorează nimic dacă nu vine într-un context de stabilitate și respect. România are nevoie de o nouă definiție a prosperității – una în care oamenii nu doar supraviețuiesc, ci trăiesc cu sens. Asta presupune reforme reale, transparență, investiții în oameni și, mai ales, ascultarea vocilor din teren. Pentru că o economie bună nu se construiește doar cu cifre, ci cu oameni care simt că munca lor contează.