Veverita Aliona 
Prognozele realizate de Institutul European din România sunt alarmante și impun o regândire profundă a politicilor publice privind piața muncii. Până în anul 2040, populația țării va scădea cu aproximativ 2,5 milioane de persoane, dintre care 1,7 milioane fac parte din segmentul apt de muncă. Această pierdere nu se va simți brusc, ci va avea un efect de tip “picătură chinezească” asupra economiei, slăbind treptat capacitatea productivă națională. Într-un context european în care alte state compensează demografia în scădere prin atragerea de imigranți, România rămâne blocată într-un conservatorism care riscă să-i devină fatal. Deși există date clare care arată că principalele cauze sunt migrația economică și scăderea natalității, puține politici active vizează reechilibrarea acestui dezechilibru. Tinerii părăsesc țara în căutarea unui trai mai bun, iar cei rămași se confruntă cu o piață a muncii rigidă, slab plătită și inadaptată la dinamica globală. Zonele rurale se golesc dramatic, iar marile orașe absorb cu dificultate forța de muncă disponibilă. În paralel, populația activă îmbătrânește, iar productivitatea nu mai poate crește doar prin eforturi individuale. Fără un plan strategic bine articulat, România va deveni o țară în care va fi loc de muncă, dar nu și oameni care să muncească. Situația este cu atât mai gravă cu cât sectoarele economice emergente rămân neacoperite din punct de vedere al resurselor umane calificate. Dacă nu acționăm acum, în doar 15 ani, deficitul de forță de muncă ar putea deven neschimbabil.
Șase milioane de români riscă să-și piardă locul de muncă în următorii ani
Pe fondul automatizării accelerate, aproape șase milioane de locuri de muncă sunt considerate expuse riscului de dispariție în România. Nu este vorba despre o panică nejustificată, ci despre estimări susținute de date ale Băncii Mondiale și ale Comisiei Europene. Locurile de muncă repetitive, din industrie, agricultură, transport și administrație, vor fi primele afectate de noile tehnologii. În același timp, România se confruntă cu o realitate dureroasă: doar 28% dintre cetățeni au competențe digitale de bază, potrivit Eurostat. Această cifră ne plasează pe unul dintre ultimele locuri din Uniunea Europeană, într-un moment în care competențele digitale devin cheia oricărui tip de angajare. Lipsa alfabetizării digitale va exclude milioane de români de pe piața muncii, accentuând polarizarea socială și economică. Dacă nu intervenim cu programe serioase de recalificare, riscăm o marginalizare masivă a unor segmente întregi de populație. De asemenea, universitățile și sistemul de educație profesională sunt slab racordate la cerințele actuale ale pieței. În lipsa unei reforme coerente, formarea profesională continuă rămâne o iluzie pentru majoritatea lucrătorilor. Firmele private, în special IMM-urile, nu au capacitatea financiară de a investi în reconversie profesională pe cont propriu. Astfel, transformarea forței de muncă devine nu doar o necesitate, ci o urgență națională. În fiecare an în care nu se face nimic, decalajul față de țările dezvoltate crește exponențial. Dacă acest ritm continuă, România riscă să devină un “teren gol” în mijlocul unei Europe dinamice și digitalizate.
Digitalizarea: o șansă ratată pentru România profundă
În ciuda oportunităților oferite de digitalizare, România nu reușește să valorifice acest potențial la scară națională. Zonele rurale și semi-urbane rămân în mare parte excluse de la acest proces, din cauza infrastructurii precare și a lipsei competențelor. Aproximativ 40% din gospodăriile rurale nu au acces constant la internet de mare viteză, ceea ce limitează dramatic posibilitățile de formare profesională online. În același timp, lipsa de sprijin din partea autorităților locale blochează inițiativele antreprenoriale care ar putea moderniza economia rurală. Potrivit datelor INS, în anul 2024, doar 18% dintre fermieri utilizează aplicații digitale în agricultură. În paralel, administrația publică rămâne înțepenită în hârtii, cu doar 17% dintre interacțiunile cetățeni-stat realizate digital, conform raportului DESI. Acest blocaj instituțional creează o barieră dublă: lipsa de acces și lipsa de încredere. Pentru o mare parte a românilor, digitalizarea este un termen abstract, nu o realitate practică. Mai mult, educația digitală nu este integrată coerent nici în școală, nici în mediul de lucru. În lipsa unui efort coordonat între stat, mediu privat și societate civilă, digitalizarea riscă să devină un proiect elitist, destinat doar marilor orașe. România nu are nevoie doar de calculatoare în școli, ci de o cultură digitală, care să înceapă din clasele primare și să continue pe tot parcursul vieții active. Doar așa putem spera la o transformare reală, în care tehnologia devine o unealtă de incluziune, nu de excludere.
Migrația forței de muncă: un gol lăsat fără înlocuire
Migrația economică rămâne cea mai puternică sursă de scădere a forței de muncă în România, iar cifrele sunt mai mult decât grăitoare. Potrivit Eurostat, în jur de 3,5 milioane de români trăiesc și muncesc în alte state membre UE, majoritatea în Italia, Germania și Spania. Fiecare plecare lasă în urmă nu doar o poziție neocupată, ci și o pierdere de capital uman greu de recuperat. Familiile se destramă, comunitățile se golesc, iar tinerii nu mai văd un viitor în România. Deși salariile din țară au crescut în ultimii ani, diferențele față de Vest rămân uriașe: în 2024, salariul mediu net în România este de aproximativ 1.100 de euro, în timp ce în Germania depășește 3.500 de euro. Această discrepanță este dublată de calitatea scăzută a serviciilor publice, de la sănătate la transport, care determină românii să caute un trai decent peste graniță. Din păcate, statul român nu are un plan real pentru readucerea acestor oameni sau pentru înlocuirea lor cu alte resurse umane. În lipsa unei politici clare de atragere a diasporei, România își pierde treptat cei mai activi și educați cetățeni. De asemenea, sistemul fiscal și birocrația descurajează investițiile în zonele afectate de migrație. Aceste realități creează un efect de domino care paralizează dezvoltarea economică pe termen lung. Problema nu este doar că românii pleacă, ci că nu se mai întorc. Iar cei care vor să revină nu găsesc sprijin concret. România are nevoie urgent de o strategie de repatriere și reintegrare, altfel exodul va deveni un proces ireversibil.
România nu atrage forță de muncă din afara țării: o greșeală strategică
În Europaîn care statele dezvoltate își compensează pierderile demografice prin imigrație strategică, România refuză să joace acest joc. Deși este membră a Uniunii Europene și are acces la instrumente care ar putea facilita atragerea de lucrători străini, țara noastră rămâne ostilă deschiderii forței de muncă către exterior. Datele oficiale arată că în 2023, România a emis aproximativ 100.000 de permise de muncă pentru lucrători extracomunitari, majoritatea în construcții și horeca. Cu toate acestea, numărul este insuficient față de necesarul real estimat la peste 500.000 de posturi vacante la nivel național. Obstacolele sunt multiple: de la birocrația greoaie până la lipsa infrastructurii pentru integrarea acestor persoane în societate. Spre deosebire de Polonia sau Germania, România nu are politici coerente de integrare culturală, educațională sau lingvistică pentru lucrătorii străini. Mai mult, unii politicieni promovează discursuri anti-imigrație, blocând inițiativele necesare pentru salvarea pieței muncii. În acest climat, firmele care ar dori să angajeze lucrători străini renunță, temându-se de controale, amenzi sau stigmatizare. România nu are o strategie națională de atragere a talentelor, nici din diasporă, nici din afara granițelor UE. Dacă nu schimbăm acest tipar, țara va deveni dependentă de importul de produse și servicii, în loc să își construiască propriile capacități economice. Este timpul ca imigrația legală să fie privită nu ca o amenințare, ci ca o oportunitate esențială pentru supraviețuirea economică. România nu trebuie să devină o enclavă izolată într-o Europă în mișcare.
Educația românească nu pregătește muncitorii viitorului
Unul dintre cele mai grave eșecuri ale României în fața crizei forței de muncă este sistemul educațional, rupt complet de realitățile economice. De la învățământul preuniversitar la cel universitar, curriculele sunt dominate de teorie, în timp ce piața cere abilități practice. Potrivit unui raport al World Economic Forum, România se află pe locul 91 din 141 în privința adaptabilității sistemului educațional la nevoile pieței muncii. Această deconectare profundă face ca absolvenții de liceu sau facultate să nu fie apți pentru joburile moderne. Învățământul profesional dual, care ar putea fi o soluție, este aplicat pe scară redusă și doar în parteneriate izolate. De asemenea, lipsa de consiliere vocațională îi lasă pe tineri să navigheze orbește prin alegeri educaționale, deseori fără perspectivă profesională clară. În universități, accentul cade pe memorare, nu pe gândire critică sau rezolvare de probleme. În același timp, învățarea pe tot parcursul vieții este doar o sintagmă frumoasă, fără sprijin instituțional real. Guvernele succesive au tratat educația ca pe o cheltuială, nu ca pe o investiție în viitor. Fără o reformă curriculară profundă, adaptată la noile realități economice, România va produce șomeri educați în loc de profesioniști adaptați. Iar în fața unui val de automatizare, doar cei care pot învăța și dezvăța rapid vor supraviețui profesional. Statul trebuie să colaboreze cu mediul privat pentru a identifica nevoile reale ale pieței și a construi trasee educaționale flexibile, moderne și eficiente.
Automatizarea amenință sectoarele tradiționale din România
Tehnologia nu mai este un concept de viitor, ci o realitate cotidiană care transformă deja industriile tradiționale. În România, sectoarele cele mai vulnerabile la automatizare sunt producția, transportul, agricultura și retailul. 49% dintre locurile de muncă din România pot fi automatizate în următorii 15-20 de ani. Aceasta nu înseamnă că vor dispărea complet, dar vor necesita abilități complet diferite față de cele actuale. În agricultură, de exemplu, combinatoarele autonome și dronele inteligente sunt deja testate de marii jucători, în timp ce micii fermieri nu știu nici să folosească un software de gestiune. În transporturi, apariția vehiculelor autonome va schimba complet cerințele pentru șoferi. În retail, casele self-checkout reduc deja numărul de casieri, iar comenzile online înlocuiesc interacțiunea directă. În aceste condiții, angajații fără competențe digitale și fără capacitate de adaptare vor fi primii excluși de pe piață. România are nevoie de un plan național de adaptare la automatizare, care să combine educația, fiscalitatea și investițiile în infrastructură tehnologică. Este esențial să nu lăsăm întreaga greutate pe umerii angajaților sau ai firmelor mici. Dacă statul nu intervine cu politici publice inteligente, automatizarea va deveni o criză socială, nu un progres economic. Transformarea digitală nu este un moft, ci o necesitate vitală pentru supraviețuirea competitivă a economiei românești.
Piața muncii viitorului cere adaptabilitate, dar România rămâne blocată în rigiditate
Într-o economie în schimbare accelerată, adaptabilitatea este cea mai valoroasă monedă de schimb. Cu toate acestea, legislația muncii din România continuă să favorizeze modele vechi de angajare, rigide și neprietenoase cu noile generații. Contractele full-time, cu program fix, domină piața muncii, în timp ce munca flexibilă sau pe proiecte rămâne marginalizată. Potrivit Eurostat, doar 2,3% dintre români lucrează în regim part-time, față de media europeană de 17%. Acest model rigid afectează în special femeile, părinții, studenții și persoanele care ar putea activa în industrii creative sau tech. Lipsa opțiunilor de freelancing recunoscute oficial și taxate corect descurajează formele moderne de muncă. În același timp, companiile nu sunt încurajate să ofere beneficii personalizate sau să creeze locuri de muncă hibrid. Într-un sondaj realizat de Deloitte în 2023, peste 64% dintre tinerii români declarau că își doresc un program de lucru flexibil, dar doar 21% dintre angajatori oferă această posibilitate. Este o ruptură periculoasă între cerere și ofertă, care se adâncește pe fondul lipsei de reglementare modernă. România are nevoie de o revizuire completă a Codului Muncii, în acord cu realitățile unei economii globale. Dacă nu facem această schimbare acum, vom continua să pierdem talente care aleg țări unde pot munci mai liber, mai eficient și mai echilibrat. Flexibilitatea nu înseamnă haos, ci eficiență reglementată inteligent.
Salariile mici, o frână în calea retenției și a revenirii diasporei
România rămâne captivă într-un model economic bazat pe forță de muncă ieftină, în ciuda creșterii productivității în unele sectoare. Salariul mediu net în România a ajuns în februarie 2025 la aproximativ 5.100 de lei, însă diferențele regionale sunt uriașe, iar multe sectoare cheie continuă să plătească la limita subzistenței. În industrie, agricultură și servicii, salariile rămân necompetitive în comparație cu cele oferite în Vestul Europei, ceea ce alimentează migrația. Potrivit datelor Ministerului Muncii, peste 4 milioane de români trăiesc și muncesc în străinătate, iar doar o mică parte ia în calcul întoarcerea acasă. O cercetare a Băncii Mondiale arată că doar 16% dintre românii din diaspora s-ar întoarce dacă ar avea un salariu comparabil cu cel din țara de adopție. În acest context, România pierde nu doar muncitori, ci și antreprenori, profesioniști calificați și contribuabili activi. Companiile din țară sunt prinse între presiunea costurilor și nevoia de a atrage oameni buni, însă fără sprijin fiscal sau reduceri de taxe pentru angajatori, marja de manevră este limitată. Statul ar trebui să susțină schema unor “prime de reîntoarcere”, scutiri temporare de taxe sau credite avantajoase pentru românii care revin să lucreze sau să investească în România. Fără un salariu decent și predictibil, viitorul pieței muncii rămâne vulnerabil și fragil. Costul lipsei de acțiune este de ordin strategic, nu doar economic.
Teama de conflict social crește pe fondul inegalităților economice
Inegalitățile tot mai evidente dintre regiuni, industrii și categorii de angajați riscă să provoace tensiuni sociale cu impact economic major. România are cea mai mare rată de inegalitate a veniturilor dintre statele UE, potrivit Eurostat, iar decalajele se accentuează pe măsură ce economia evoluează fragmentat. În timp ce angajații din IT, banking sau energie câștigă peste media europeană, muncitorii din agricultură, textile sau retail trăiesc la limita sărăciei. Această polarizare generează frustrare, demotivare și, mai nou, proteste. Sindicatele din educație, sănătate și transporturi au anunțat greve în serie, solicitând nu doar majorări salariale, ci și recunoașterea muncii depuse. Tinerii, pe de altă parte, migrează în masă spre freelancing, iar lucrătorii vârstnici rămân captivi în locuri de muncă prost plătite, fără alternative. Acest amestec volatil riscă să erodeze încrederea în instituțiile statului și în piața liberă. Un studiu recent relevă că 62% dintre români cred că “munca nu mai este o garanție a unei vieți decente”. În lipsa unor politici coerente de redistribuire și sprijin pentru tranziție profesională, România riscă să-și transforme forța de muncă într-o sursă de revoltă latentă. Guvernul trebuie să intervină nu doar cu ajutoare, ci cu strategii durabile care să combată dezechilibrele. O economie dezechilibrată nu poate susține stabilitate pe termen lung.
Migrația internă: satul moare, orașul se sufocă
În timp ce România pierde forță de muncă la nivel internațional, asistăm și la o migrație internă dezechilibrată, cu efecte economice profunde. Satele și micile orașe se depopulează accelerat, în timp ce marile centre urbane devin suprasaturate. Conform Institutului Național de Statistică, în ultimii 10 ani, peste 1 milion de români s-au mutat din mediul rural în urban. Acest fenomen creează presiune pe infrastructura urbană și contribuie la colapsul economiei rurale. Lipsa locurilor de muncă bine plătite, accesul deficitar la educație și sănătate, dar și lipsa investițiilor în infrastructură determină această mișcare unidirecțională. Orașele mari devin tot mai aglomerate, iar costurile de trai cresc, făcând viața tot mai dificilă pentru angajați și angajatori. În același timp, zone întregi din Moldova, Oltenia și sudul Transilvaniei rămân abandonate, cu școli goale și spitale închise. Economia locală nu are cum să renască în absența resursei umane. Statul român ar trebui să investească în reconectarea satului cu economia modernă, prin digitalizare, infrastructură de transport și stimulente pentru afaceri locale. Programele de tip “Start-up Rural” sau “Prima Fermă” trebuie susținute cu bani reali și consiliere profesională. Dacă nu echilibrăm fluxurile de migrație internă, riscăm să avem un urban sufocat și un rural pustiit – o combinație periculoasă pentru coeziunea economică și socială a țării.
Pensiile viitorului în pericol: fără muncitori, fără contribuitori
Un aspect adesea neglijat în discuțiile despre piața muncii este impactul asupra sistemului public de pensii. Dacă România pierde 1,7 milioane de persoane apte de muncă până în 2040, cum prognozează Institutul European din România, sistemul de pensii va intra într-un dezechilibru critic. În prezent, raportul dintre contribuabili activi și pensionari este de aproximativ 1,2 la 1 – adică puțin peste un angajat plătește pentru un pensionar. Dacă tendința continuă, raportul ar putea scădea sub 1:1, ceea ce ar face imposibilă susținerea financiară a sistemului. În paralel, speranța de viață crește, iar pensiile devin tot mai costisitoare. Fără o piață a muncii activă, diversificată și performantă, fondul public de pensii riscă să intre în colaps. Alternativa ar fi o trecere accelerată către pensii private, dar aceasta presupune încredere, educație financiară și stabilitate economică – elemente care lipsesc în multe zone ale țării. O reformă reală a pieței muncii trebuie să includă și o reformă a sistemului de pensii, care să permită adaptabilitate, stimulente pentru muncă activă după vârsta legală și flexibilizarea contribuțiilor. Tăcerea actuală a autorităților pe această temă este periculoasă și iresponsabilă. Dacă nu luăm măsuri acum, generațiile viitoare vor plăti prețul unei nepăsări strategice.
Fără o piață a muncii sănătoasă, România nu va putea susține niciunul dintre obiectivele sale economice, oricât de ambițioase ar fi pe hârtie. Munca nu este doar o sursă de venit individual, ci și motorul care alimentează întreaga economie: consumul, investițiile, inovația și stabilitatea bugetară. Dacă pierdem 1,7 milioane de oameni apți de muncă și nu pregătim alți șase milioane pentru noile cerințe ale pieței, pierdem mai mult decât forță de muncă – pierdem potențialul nostru de dezvoltare. România trebuie să privească viitorul muncii ca pe un proiect național, care implică educația, fiscalitatea, migrația, sănătatea, digitalizarea și cultura muncii.
