Veverita Aliona 
Criptomonedele au intrat și în România nu doar ca un fenomen, ci și ca un subiect cu implicații fiscale directe. Începând cu anii 2017–2018, tot mai mulți români au început să tranzacționeze monede digitale precum Bitcoin, Ethereum sau Litecoin, ceea ce a adus în atenția statului o zonă neimpozitată până atunci. La început, legislația românească nu oferea un cadru clar pentru tratamentul fiscal al acestor câștiguri, ceea ce a generat incertitudine atât pentru investitori, cât și pentru autorități. Abia în 2019, prin modificări aduse Codului Fiscal, s-au introdus prevederi explicite privind impozitarea criptomonedelor din transferul lor. Conform regulilor actuale, câștigurile obținute din criptomonede se încadrează la „venituri din alte surse”, fiind impozitate cu 10% impozit pe venit. În plus, dacă veniturile totale depășesc 12 salarii minime pe economie într-un an, se adaugă și contribuția la sănătate (CASS). Această încercare de reglementare a venit relativ târziu, dar a pus România pe lista țărilor care tratează criptomonedele în mod oficial din punct de vedere fiscal. Totuși, aplicarea în practică a acestor reguli rămâne complicată și neuniformă. Mulți investitori se întreabă dacă acest cadru fiscal este o oportunitate de normalizare sau doar un haos birocratic în plus. Întrebarea devine și mai relevantă în contextul creșterii numărului de tranzacții și al presiunii internaționale pentru reglementare.
Primele încercări legislative și efectele lor
Când statul român a introdus în 2019 obligativitatea declarării câștigurilor din criptomonede, reacțiile au fost împărțite. Unii au salutat faptul că se pune ordine într-un domeniu încă neclar, în timp ce alții au văzut măsura ca pe o descurajare a inovației. Practic, reglementarea a pus România pe harta europeană a țărilor care nu ignoră fenomenul, dar a creat și obligații birocratice pentru contribuabili. Declarația Unică a devenit principalul instrument prin care persoanele fizice trebuie să raporteze aceste venituri. În practică, mulți români nu au înțeles cum să calculeze exact câștigul impozabil, mai ales atunci când tranzacțiile au fost numeroase și diverse. Fiscul a încercat să explice, dar claritatea lipsește încă, iar formulările legale rămân destul de generale. Unii consultanți fiscali au atras atenția că lipsa unor instrucțiuni clare favorizează interpretări diferite și chiar erori în declarații. Pe de altă parte, introducerea cadrului fiscal a permis autorităților să urmărească mai bine fenomenul și să colecteze venituri suplimentare la buget. Din 2020 până în 2024, s-au înregistrat deja mii de declarații care includ câștiguri din criptomonede.
Cum funcționează impozitarea efectivă
Regulile fiscale actuale prevăd că venitul impozabil se calculează ca diferență între prețul de vânzare și prețul de achiziție al monedei virtuale. Impozitul pe venit este de 10% și se aplică asupra câștigului net, nu asupra valorii totale a tranzacției. Totuși, dificultatea apare în momentul în care investitorii fac zeci sau sute de tranzacții, inclusiv schimburi între diferite criptomonede. În astfel de cazuri, calculul câștigului devine extrem de complicat și presupune o evidență detaliată a fiecărei operațiuni. Spre exemplu, un investitor care cumpără Bitcoin și apoi îl schimbă în Ethereum trebuie să stabilească valoarea de intrare și ieșire pentru fiecare pas. La aceasta se adaugă problema comisioanelor percepute de platformele de tranzacționare, care trebuie și ele incluse în calcul. Pentru mulți contribuabili, acest proces este practic imposibil fără un contabil sau un soft specializat. De aici apare tentația de a nu declara sau de a subestima câștigurile. Totodată, legislația nu prevede explicit cum se tratează veniturile obținute din staking sau din activități de tip DeFi, ceea ce creează un vid normativ. Această lipsă de claritate îi pune pe investitori într-o zonă gri, unde riscul de interpretare eronată este ridicat. În plus, termenul anual de depunere a Declarației Unice creează presiune asupra contribuabililor care au tranzacționat intens.
Rolul platformelor de tranzacționare și obligațiile lor
O altă problemă majoră ține de relația dintre investitori și platformele de schimb cripto. Cele mai multe tranzacții se fac prin burse internaționale, care nu raportează direct către ANAF. Acest fapt lasă responsabilitatea exclusiv în sarcina investitorilor, ceea ce duce la un grad scăzut de raportare. Unele platforme locale au început să ofere documente cu istoricul tranzacțiilor, dar acestea nu sunt standardizate și creează dificultăți de interpretare. În alte țări europene, autoritățile colaborează direct cu bursele pentru schimb de date, reducând astfel evaziunea. România abia începe timid să discute astfel de parteneriate, dar infrastructura legislativă lipsește. Între timp, ANAF a început să ceară informații de la bănci cu privire la transferurile în conturile românilor provenite din burse cripto. Această practică a dus deja la verificări și notificări pentru contribuabili care nu și-au declarat câștigurile. Deși legal, abordarea creează tensiuni între instituții și investitori, unii acuzând statul de abuz de putere. În lipsa unor reguli clare de raportare automată, ANAF se bazează pe metode indirecte de control.
Impactul asupra micilor investitori români
Pentru investitorii de retail, care de multe ori cumpără criptomonede cu sume modeste, impozitarea ridică dileme practice. Mulți dintre ei se tem că taxele și birocrația depășesc câștigurile reale. Dacă un român cumpără criptomonede de 1.000 de lei și obține un câștig de 300 de lei, impozitul de 10% pare rezonabil. Totuși, costurile cu raportarea, consultanța și riscul de eroare pot transforma experiența într-o povară. În plus, lipsa educației financiare face ca mulți să nu înțeleagă exact ce au de făcut. De aici rezultă un paradox: statul încearcă să colecteze bani, dar modul în care a structurat procesul îi poate împinge pe investitori către nedeclarare. Pentru micii antreprenori care acceptă plăți în criptomonede, situația devine și mai complicată. Veniturile trebuie convertite în lei și raportate ca orice altă tranzacție comercială.
Diferențe între România și alte țări europene
Comparativ cu alte state din Uniunea Europeană, România are o abordare relativ simplistă. De exemplu, Germania permite scutirea de impozit pentru criptomonede deținute mai mult de un an, încurajând astfel investițiile pe termen lung. Franța are reguli mai complexe, dar oferă investitorilor posibilitatea de a declara prin platforme digitale integrate cu Fiscul. În Polonia, autoritățile au lansat ghiduri detaliate care explică pas cu pas cum se calculează impozitul. În România, în schimb, contribuabilii trebuie să se descurce singuri cu informații fragmentare și termeni tehnici. Această diferență de abordare influențează și atractivitatea țării pentru investitorii străini. Un cadru fiscal mai clar ar putea transforma România într-un hub pentru startup-uri cripto, dar deocamdată legislația descurajează inițiativele. Lipsa de coerență fiscală se reflectă și în interesul redus al companiilor locale de a integra blockchain-ul în operațiuni. În plus, România riscă să rămână în urmă în contextul în care Uniunea Europeană avansează cu reglementări unitare prin MiCA (Markets in Crypto-Assets). Acest regulament, care urmează să intre în vigoare în următorii ani, va impune standarde comune de raportare și transparență.
ANAF între control și educație
Instituția responsabilă cu aplicarea legii fiscale este ANAF, dar rolul ei depășește simpla colectare. În ultimii ani, agenția a lansat câteva campanii de informare, însă impactul lor a fost limitat. Multe dintre explicațiile oficiale sunt tehnice și greu de înțeles pentru publicul larg. Astfel, investitorii află mai multe de la grupuri de discuții online sau de la consultanți privați decât de la autorități. Această lipsă de comunicare eficientă erodează încrederea contribuabililor și amplifică percepția de haos. Totodată, ANAF se confruntă cu resurse limitate și personal insuficient specializat pe zona de active digitale. De aici derivă și întârzieri în clarificarea unor situații fiscale specifice. În loc să dezvolte instrumente digitale moderne, instituția continuă să se bazeze pe proceduri birocratice clasice. În alte țări, administrațiile fiscale au lansat platforme online dedicate investitorilor cripto, cu simulatoare de calcul și FAQ-uri detaliate. România rămâne în urmă și din acest punct de vedere, ceea ce sporește confuzia. Totuși, ANAF ar putea transforma această provocare într-o oportunitate prin investiții în educație fiscală digitală.
Oportunități pentru antreprenori
În ciuda dificultăților, există și oportunități pentru mediul de afaceri. Unele companii din România au început să accepte plăți în criptomonede, ceea ce le diferențiază pe piață și atrage clienți tineri. Chiar dacă reglementările fiscale sunt complicate, avantajul competitiv poate fi semnificativ. De asemenea, firmele de contabilitate și consultanță au găsit aici o nouă nișă de servicii, oferind suport pentru raportarea corectă a veniturilor. Astfel, impozitarea criptomonedelor generează indirect o piață secundară de servicii profesionale. Start-up-urile fintech locale pot profita de acest vid legislativ pentru a dezvolta aplicații care să simplifice calculul impozitelor. În același timp, băncile tradiționale privesc fenomenul cu prudență, dar unele au început să colaboreze cu platforme cripto. Această evoluție deschide posibilități de integrare mai mare între economia clasică și cea digitală. Pentru antreprenorii români, oportunitatea constă în a se poziționa devreme pe această piață în plină creștere. De asemenea, firmele care aleg să investească în educația clienților pot câștiga capital de imagine și loialitate.
Riscurile de nedeclarare și sancțiunile posibile
Un aspect delicat este legat de riscul de nedeclarare, care poate atrage sancțiuni severe. În România, evaziunea fiscală este tratată serios, iar amenzile pot fi considerabile. Dacă ANAF descoperă venituri nedeclarate din criptomonede, contribuabilul poate fi obligat să plătească impozitele restante, dobânzi și penalități. În cazuri grave, situația se poate transforma chiar într-un dosar penal. Totuși, majoritatea celor care nu declară nu sunt evazioniști profesioniști, ci persoane care nu au înțeles procedura. Această diferență ar trebui să fie luată în calcul de autorități atunci când aplică sancțiunile. Din păcate, legislația nu face mereu distincția între rea-credință și neștiință. În alte țări, administrațiile fiscale au introdus programe de conformare voluntară, prin care investitorii pot rectifica declarațiile fără penalități mari. România nu are încă astfel de mecanisme, ceea ce descurajează corectarea greșelilor. În lipsa lor, mulți contribuabili preferă să rămână „invizibili” și să își asume riscul. Această strategie este însă pe termen scurt și poate deveni extrem de costisitoare.
Presiunea reglementărilor internaționale
La nivel global, reglementarea criptomonedelor a devenit o prioritate, iar România nu poate ignora acest trend. Organizații internaționale precum OECD au început să elaboreze standarde pentru schimbul automat de informații. Uniunea Europeană, prin MiCA, va introduce reguli uniforme privind emitenții de active digitale și platformele de tranzacționare. Aceste schimbări vor obliga și România să-și ajusteze legislația și mecanismele de control. Dacă nu se aliniază, țara riscă să fie percepută ca un mediu nesigur pentru investiții. Pentru contribuabili, acest lucru înseamnă că nedeclararea va deveni și mai riscantă. În același timp, reglementările internaționale pot aduce mai multă stabilitate și predictibilitate. Investitorii vor ști exact care sunt regulile, iar autoritățile vor avea instrumente mai eficiente. Totodată, aceste norme pot stimula apariția unor servicii financiare inovatoare. Băncile și fintech-urile vor putea opera în condiții mai clare și cu mai puține riscuri legale. Astfel, presiunea externă poate fi transformată într-o oportunitate pentru România de a-și moderniza sistemul fiscal.
Pentru mulți contribuabili, actualul sistem pare mai degrabă o povară birocratică greu de înțeles. Pe de altă parte, existența unor reguli, chiar imperfecte, este mai bună decât absența totală a lor. România are ocazia de a învăța din greșelile și bunele practici ale altor state europene. Dacă va simplifica procedurile și va clarifica legislația, poate transforma impozitarea într-un instrument de normalizare.
