Energie regenerabilă în tranziție: Soarele și vântul, între entuziasm și realitate
Veverita Aliona
7 min read
Energia solară și cea eoliană au devenit, în ultimii ani, pilonii centrali ai tranziției energetice la nivel global, iar România nu face excepție din acest domeniu în plină dezvoltare. Cu un potențial remarcabil atât în ceea ce privește radiația solară, cât și curenții de aer din zonele montane și din Dobrogea, țara noastră se află într-un moment-cheie al dezvoltării surselor regenerabile. Totuși, entuziasmul față de aceste surse curate de energie ascunde un set complex de provocări, dintre care integrarea eficientă în rețelele energetice existente este una dintre cele mai presante. În ciuda creșterii exponențiale a capacităților instalate — de la 1.300 MW solar și 3.000 MW eolian în 2023, conform datelor Transelectrica — sistemul național de transport nu a fost proiectat inițial pentru un flux atât de variabil și intermitent. Așadar, România trebuie să decidă dacă își adaptează infrastructura din temelii sau riscă să transforme această tranziție într-o promisiune nerealizată. În timp ce investitorii se înghesuie să obțină autorizații pentru proiecte noi, lipsa unei strategii clare privind stocarea și distribuția eficientă a energiei regenerabile ridică semne de întrebare. În mod paradoxal, putem produce mai multă energie verde decât putem transporta și utiliza eficient. Această fractură între producție și distribuție se adâncește pe măsură ce numărul de consumatori crește accelerat, ajungând la peste 100.000 în 2024, conform ANRE. În consecință, România se află în fața unei alegeri dificile: investește rapid în infrastructura de rețea sau riscă să plafoneze dezvoltarea surselor regenerabile.
Intermitența surselor regenerabile: O problemă de stabilitate a rețelei
Energia solară și cea eoliană nu au constanța surselor tradiționale, iar această intermitență pune presiune majoră pe operatorii de sistem. Soarele nu strălucește în fiecare zi și vântul nu bate constant, iar variațiile de producție pot destabiliza rețeaua dacă nu sunt anticipate și gestionate în timp real. În România, fluctuațiile de producție au determinat deja mai multe incidente de echilibrare a rețelei, în special în zilele cu cer senin și consum redus. De exemplu, în aprilie 2023, Transelectrica a fost nevoită să limiteze temporar producția unor parcuri solare din sudul țării pentru a preveni supraîncărcarea rețelei. Sistemul energetic național a fost proiectat pentru a gestiona fluxuri stabile, de la centrale mari către consumatori, și nu pentru fluxuri inversate sau pentru aporturi punctuale și variabile. Fără capacități de stocare eficiente, cum ar fi baterii industriale sau hidrocentrale de tip pompaj, echilibrarea devine o misiune tot mai complicată. În acest context, flexibilitatea sistemului devine o prioritate strategică, însă investițiile în infrastructura de suport sunt abia la început. Lipsa digitalizării rețelelor face ca multe decizii de echilibrare să fie luate manual, pe baza unor date incomplete sau întârziate. Astfel, nu doar producția, ci și capacitatea de reacție a sistemului se află sub presiune. România trebuie să învețe din modelele europene — Germania și Danemarca sunt exemple relevante — și să dezvolte un ecosistem de suport adaptat caracterului volatil al energiei regenerabile.
Infrastructura de transport învechită: Un blocaj pentru energia verde
Una dintre cele mai mari probleme structurale în calea integrării energiei regenerabile în România este infrastructura de transport electric, care nu a fost proiectată pentru distribuția descentralizată. Rețelele de înaltă și medie tensiune, administrate de Transelectrica și de distribuitorii locali, sunt suprasolicitate în anumite regiuni-cheie, precum Dobrogea, unde se concentrează cele mai multe parcuri eoliene. În aceste zone, lipsa capacității de preluare și evacuare a energiei duce la congestii frecvente, afectând atât stabilitatea rețelei, cât și rentabilitatea proiectelor. Datele publicate de ANRE arată că peste 40% dintre cererile de racordare depuse în ultimii doi ani au fost respinse sau amânate din cauza lipsei capacității rețelei. În plus, procedurile administrative de modernizare și extindere sunt lente și birocratizate, în ciuda apelurilor repetate ale investitorilor pentru accelerarea lor. Între timp, proiectele care ar putea contribui semnificativ la decarbonizarea economiei rămân blocate pe hârtie, în așteptarea avizelor tehnice de racordare. Este o situație paradoxală: România are potențial să devină exportator de energie regenerabilă în regiune, dar infrastructura actuală limitează această oportunitate. Conform unui raport realizat de Comisia Europeană în 2022, România ar putea atrage până la 20 de miliarde de euro în investiții verzi, dacă ar asigura un cadru tehnic funcțional. În lipsa acestuia, însă, interesul investitorilor se poate muta rapid către alte piețe din Europa Centrală și de Est, mai bine pregătite. Integrarea completă a energiei regenerabile în rețea nu este doar o provocare tehnică, ci și o problemă de voință politică și coerență administrativă.
Consumatorii și descentralizarea: Schimbarea paradigmei energetice
O schimbare profundă în domeniul energetic românesc este determinată de apariția masivă a consumatorilor, adică a consumatorilor care produc și injectează energie în rețea. În 2024, România a depășit pragul de 100.000 de consumatori, un salt spectaculos față de cei aproximativ 15.000 existenți în 2021, potrivit datelor Autorității Naționale de Reglementare în Energie (ANRE). Această explozie a fost stimulată de programul Casa Verde Fotovoltaice, care a oferit subvenții de până la 20.000 de lei pentru instalarea panourilor solare. Dacă, în teorie, această descentralizare aduce beneficii incontestabile — reducerea presiunii asupra rețelei, consum local și reducerea pierderilor — în practică, rețeaua actuală nu este pregătită să preia aceste injecții de energie. Mulți consumatori se confruntă cu limitări tehnice impuse de distribuitori, care invocă riscurile de dezechilibru ale rețelei. Acest paradox al unei rețele saturate de prea multă energie verde pune în discuție sustenabilitatea modelului actual de integrare. Fără o rețea inteligentă, capabilă să monitorizeze și să gestioneze fluxuri bidirecționale în timp real, potențialul consumatorilor rămâne în mare parte neexploatat. În plus, sistemele de compensare a energiei livrate sunt adesea neclare sau întârziate, descurajând inițiativa individuală. Astfel, consumatorii nu pot fi considerați doar o categorie aparte de utilizatori, ci o componentă strategică a unui sistem energetic modern, care necesită adaptări profunde ale legislației și ale infrastructurii.
Nevoia acută de stocare: Veriga lipsă din lanțul regenerabil
Una dintre cele mai mari provocări în integrarea energiei regenerabile este lipsa soluțiilor eficiente de stocare, care să amortizeze fluctuațiile de producție. În prezent, România nu dispune de sisteme de stocare pe scară largă, iar majoritatea parcurilor fotovoltaice și eoliene nu sunt echipate cu baterii industriale. Acest lucru înseamnă că energia produsă în exces în anumite intervale orare nu poate fi conservată pentru a fi utilizată în perioadele de consum crescut. Conform unui raport în 2023, România ar avea nevoie de minimum 2.000 MWh capacitate de stocare până în 2030 pentru a echilibra producția regenerabilă. Însă, până în prezent, proiectele de baterii sunt abia în faze incipiente, iar costurile ridicate de instalare rămân un obstacol major. Fără stocare, energia regenerabilă riscă să devină un lux intermitent, nefiind disponibilă atunci când este cea mai necesară. În plus, stocarea nu înseamnă doar baterii — hidrocentralele cu acumulare prin pompaj, cum este cea planificată la Tarnița-Lăpuștești, reprezintă o soluție cu potențial ridicat, dar proiectul trenează de peste un deceniu. Fără o decizie clară în acest sens, România va continua să gestioneze regenerabilele în mod reactiv, nu strategic. În acest context, integrarea surselor de energie verde devine un joc de echilibristică permanent, în care lipsa de anticipare poate duce la dezechilibre majore în sistem.
Costurile ascunse ale unei tranziții aparent gratuite
Energia solară și eoliană sunt adesea prezentate ca soluții ieftine și sustenabile, dar integrarea lor în rețelele existente vine cu un set complex de costuri ascunse. Deși prețul panourilor solare a scăzut cu peste 80% în ultimul deceniu, costurile de conectare la rețea, mentenanță și echilibrare cresc. În România, consumatorii sunt adesea surprinși de tarifele de racordare și taxele de injecție în rețea, care pot depăși 2.000 de lei pentru gospodării individuale. La nivel industrial, conectarea unui parc fotovoltaic de 1 MW poate ajunge la peste 200.000 de euro, în funcție de distanța față de punctul de transformare. De asemenea, operatorii de sistem sunt obligați să mențină rezerve de energie din surse convenționale pentru a compensa variațiile din regenerabile, ceea ce implică costuri suplimentare. Aceste cheltuieli nu sunt întotdeauna transparente și ajung indirect la consumator, sub formă de tarife reglementate sau taxe ascunse. Mai mult, investițiile în modernizarea rețelelor sunt finanțate parțial din fonduri europene, dar și din contribuții ale utilizatorilor prin facturi. Astfel, chiar dacă energia regenerabilă este gratuită din punct de vedere al resursei primare, infrastructura necesară pentru utilizarea ei este departe de a fi ieftină. În lipsa unei analize riguroase a costurilor reale, publicul poate fi indus în eroare. Tranziția energetică este necesară, dar nu gratuită. Ea presupune o redistribuire a costurilor, o regândire a modelelor de afaceri și o abordare mai onestă a dezbaterii publice.
România se află la un conflict istoric în ceea ce privește viitorul său energetic. Integrarea surselor solare și eoliene în rețelele existente nu este doar o problemă tehnică, ci una de viziune, guvernanță și echitate. Deși provocările sunt numeroase – de la infrastructura depășită, la lipsa de coordonare instituțională – oportunitățile sunt pe măsură. Energia regenerabilă oferă independență, reducerea emisiilor, locuri de muncă și șansa unei dezvoltări regionale sustenabile. Însă aceste beneficii nu vor apărea automat. Ele trebuie construite cu răbdare, inteligență și curaj. România are potențial, dar trebuie să își depășească ezitările și fragmentările. Tranziția energetică nu este un lux, ci o necesitate. Este o poveste despre viitor, dar trebuie scrisă în prezent. Cu investiții bine direcționate, politici coerente și o societate informată, România poate deveni un lider regional în domeniul energiei verzi. Nu mai este timp pentru improvizații. Este momentul deciziilor ferme și al responsabilității colective.
