Veverita Aliona 
În România, costul finanțării a devenit una dintre principalele bariere pentru supraviețuirea start-up-urilor aflate în primii doi ani de viață. Creșterea dobânzilor de politică monetară din perioada 2022–2024, de la 1,75% la peste 7%, a dus la scumpirea creditelor comerciale pentru IMM-uri la niveluri greu de susținut. Iar pentru firmele fără istoric bancar și fără garanții solide, costurile ajung frecvent la 11–13% pe an. Pentru un antreprenor care e la început de drum, care lucrează deja cu marje reduse și capital propriu insuficient, o astfel de povară financiară dezechilibrează orice plan de afaceri. În practică, firmele ajung să taie din invvestiții, personal sau chiar din producție pentru a putea acoperi costurile de finanțare. Acest dezechilibru duce la întârzieri în livrări, scădere de încredere în relațiile comerciale și, inevitabil, la colaps operațional. Potrivit datelor BNR, numărul firmelor cu dificultăți de plată înregistrate în CIR (Centrala Incidentelor de Plăți) a crescut cu 22% între 2022 și 2024. Scumpirea creditului a devenit, practic, o formă de selecție naturală accelerată, dar nu neapărat sănătoasă.
Eșecuri din lipsă de oxigen, nu de idei
Firmele nou-înființate din România nu suferă din cauza ideilor greșite, ci mai degrabă din lipsa unui capital de lucru care să le susțină respirația în primele 12–24 de luni. Majoritatea start-up-urilor românești sunt finanțate în proporție covârșitoare din surse proprii sau împrumuturi de la prieteni și familie, iar puține dintre ele reușesc să acceseze linii de credit bancare în condiții avantajoase. Într-un context în care costul banilor a crescut abrupt, multe dintre aceste firme ajung într-un blocaj de cash flow, incapabile să-și plătească furnizorii sau taxele la timp. Este o realitate tăcută: antreprenorii nu declară insolvență imediat, ci amână, sperând într-o redreare care rareori vine. La nivel statistic, potrivit datelor ONRC, în anul 2024 au fost radiate peste 108.000 firme, cu 10% mai multe decât în anul anterior, iar 36% dintre acestea aveau o vechime mai mică de 2 ani. Multe dintre aceste eșecuri nu au avut legătură cu competențele fondatorilor, ci cu incapacitatea de a susține costurile de operare într-un climat financiar.
Costul real al banilor pentru tinerii antreprenori
Dobânda nominală nu este singurul cost care apasă asupra firmelor aflate la început. În spatele cifrei scrise în contract se ascund comisioane bancare, taxe notariale, asigurări de credit și, uneori, cerințe de constituire a garanțiilor colaterale costisitoare. Astfel, ceea ce pare o dobândă de 9% pe hârtie ajunge în realitate la un cost total anualizat (APR) de 14–15%. Acest tip de costuri sunt de multe ori ignorate de antreprenorii care nu au experiență în interpretarea contractelor de credit. În lipsa unor consultanți financiari sau a unei educații financiare solide, antreprenorii tineri devin prizonierii unor produse bancare greu de susținut. Mai mult, presiunea ratelor lunare împiedică reinvestirea profitului sau dezvoltarea organică a afacerii. Astfel, în loc să susțină creșterea, creditele scumpe devin o frână. Dacă analizăm portofoliile bancare, observăm că doar 8% din creditele acordate în 2024 au fost destinate firmelor sub 2 ani, în scădere față de 12% în 2021.
Garanțiile: colacul de salvare care lipsește
Una dintre cele mai mari provocări pentru firmele noi este lipsa garanțiilor cerute de bănci pentru acordarea unui credit. Spre deosebire de companiile mari, care pot garanta cu active fixe, stocuri sau creanțe, start-up-urile nu dețin astfel de instrumente. În lipsa unei garanții reale, băncile aplică scoruri de risc penalizatoare, ceea ce duce la respingerea dosarului sau la condiții de finanțare exorbitante. FNGCIMM (Fondul Național de Garantae) ar putea juca un rol cheie, dar în practică, accesarea acestor garanții este un proces greoi, birocratic și lent. În 2024, doar 3.900 de firme nou-înființate au reușit să obțină garanții prin acest mecanism, potrivit datelor Ministerului Finanțelor, în timp ce peste 50.000 au eșuat în faza de eligibilitate sau documentație. Aici apare o fractură: statul declară că susține inițiativa privată, dar instrumentele ajung la prea puțini. Lipsa garanțiilor împinge antreprenorii spre soluții riscante: credite de nevoi personale, împrumuturi informale sau leasinguri scumpe.
Relațiile comerciale fragile: cum lipsa capitalului rupe lanțul de încredere
Un efect mai puțin discutat al scumpirii creditelor asupra firmelor sub doi ani este deteriorarea relațiilor comerciale. Atunci când o firmă tânără nu are suficient capital de rulaj, întârzie plățile către furnizori, ratează termenele contractuale și își pierde treptat reputația în ecosistem. Aceste întârzieri nu sunt neapărat cauzate de lipsa comenzilor sau a clienților, ci de diferența dintre momentul încasării banilor și scadențele contractuale. Un start-up care nu poate susține un ciclu de producție sau livrare complet doar din surse proprii ajunge rapid într-o situație în care fiecare partener devine o potențială amenințare. În lipsa unor instrumente de finanțare accesibile, micii antreprenori intră în cercuri vicioase, renegociind continuu condițiile cu furnizorii, pierzând oferte importante sau fiind penalizați prin contracte. Acest stres operațional afectează capacitatea de a crește sănătos și de a inova. Mai grav, afectează și relația cu clienții, care devin mai rezervați atunci când observă instabilitate. Un parteneriat comercial presupune încredere, iar lipsa lichidităților afectează direct această încredere.
Soluțiile posibile: cum ar putea România să-și repare sistemul de sprijin
Pentru a reduce rata de eșec a firmelor sub doi ani, România trebuie să implementeze măsuri sistemice care să vizeze în primul rând accesul la capital și predictibilitatea finanțării. Un prim pas ar fi operaționalizarea rapidă a Băncii de Dezvoltare, proiect anunțat, dar încă nefuncțional în mod concret. Această instituție ar putea acoperi golurile lăsate de băncile comerciale și ar putea finanța idei cu potențial mare, dar cu risc inițial ridicat. În paralel, trebuie consolidat sistemul de garantare – FNGCIMM și FGCR – prin digitalizare și simplificare, astfel încât procesul să fie clar, rapid și prietenos. De asemenea, România are nevoie de un sistem de mentorat financiar pentru antreprenorii începători, care să-i ajute să navigheze în siguranță prin lumea creditării. O altă soluție realistă ar fi lansarea unor microcredite standardizate, cu dobânzi subvenționate de stat și rambursare flexibilă, în funcție de venituri.
Impactul emoțional: ce nu se vede în bilanț, dar macină în tăcere
Pentru fiecare firmă care dispare în tăcere din statisticile ONRC, rămâne în urmă o poveste personală adesea dureroasă. Antreprenorii tineri, aflați la primul efort de construcție a unei afaceri, resimt eșecul nu doar financiar, ci și ca un eșec personal. Mulți dintre ei investesc nu doar bani, ci și timp, identitate, relații și, uneori, sănătate. Scumpirea creditelor și imposibilitatea de a susține afacerea creează un stres psihologic constant, care afectează deciziile și sănătatea mintală. Studiile internaționale arată că antreprenorii au un risc mai mare de depresie decât angajații, mai ales în primii doi ani de activitate. În România nu există programe instituționale de consiliere pentru antreprenori aflați în criză sau în proces de închidere a afacerii. Lipsa de sprijin și stigmatizarea eșecului contribuie la reticența de a încerca din nou. În timp ce în SUA sau Israel un eșec antreprenorial este privit ca o experiență valoroasă, în România el e adesea asociat cu rușinea sau incompetența celor care încep o afacere.
Învățarea din mers: rolul mentoratului și al comunităților în supraviețuirea start-up-urilor
Un factor-cheie care poate face diferența între un eșec rapid și o adaptare reușită este accesul la mentorat și la comunități de sprijin antreprenorial. Firmele sub doi ani, mai ales cele fondate de persoane fără experiență anterioară în business, au nevoie acută de ghidare practică. În România, majoritatea antreprenorilor începători se confruntă singuri cu birocrația, cu deciziile financiare și cu presiunea zilnică de a menține afacerea pe linia de plutire. În lipsa unei educații antreprenoriale aplicate în sistemul public, mentoratul devine un instrument de supraviețuire. Programele au încercat să creeze rețele de sprijin, dar ele acoperă un procent infim din totalul afacerilor noi.
Nu toate firmele suferă la fel: diferențele sectoriale în fața dobânzilor mari
Scumpirea creditelor nu lovește uniform între toate industriile – efectele variază considerabil în funcție de specificul fiecărui sector economic. Firmele din retail, care se bazează pe rotația rapidă a stocurilor, sunt printre cele mai afectate. În condiții de credit scump și consum încetinit, aceste afaceri se sufocă repede, mai ales dacă lucrează pe marje mici. Pe de altă parte, firmele din sectorul IT sau din industriile creative reușesc adesea să opereze fără stocuri, cu costuri fixe reduse și dependență mai mică de finanțare externă. În producție însă, povara este dublă: investiții mari inițiale, costuri fixe mari și o perioadă lungă până la recuperarea banilor. Construcțiile, la rândul lor, sunt extrem de sensibile la costul creditului, fiind adesea dependente de finanțarea bancară a clienților finali. Firmele de servicii, mai ales cele din zona medicală, educațională sau consultanță, pot funcționa într-o oarecare autonomie, dar cu riscul de plafonare. De asemenea, firmele din agricultură sunt vulnerabile în fața dobânzilor mari, mai ales dacă activează pe suprafețe mici și fără sprijin logistic de la cooperative.
Strategii de supraviețuire la limită: transformarea în PFA sau „munca la negru”
În fața costurilor mari și a imposibilității de a accesa finanțare accesibilă, tot mai mulți antreprenori recurg la soluții de avarie. Una dintre cele mai frecvente este transformarea firmei în persoană fizică autorizată (PFA), pentru a reduce obligațiile fiscale și birocrația. Un PFA are impozitare simplificată, nu plătește TVA sub un anumit prag și este mai ușor de închis sau suspendat temporar. Pentru antreprenorii care oferă servicii, această transformare poate salva temporar afacerea, dar vine cu limitări: credibilitate scăzută în fața partenerilor mari, acces restricționat la licitații și imposibilitatea de a avea angajați stabili. O altă practică, mai riscantă, este trecerea activității în zona gri – fără facturi, fără evidență fiscală, dar cu supraviețuire imediată. Această variantă, deși ilegală, este din ce în ce mai folosită în special în domenii ca beauty, reparații, transport sau curățenie. Antreprenorii preferă să „închidă firma și să continue pe persoană fizică”, pierzând astfel accesul la orice formă de sprijin instituțional. Statul pierde și el: taxe, control și capacitatea de a urmări dinamica reală. Mai grav este că, o dată ajuns în această zonă, antreprenorul nu mai revine ușor în circuitul oficial.
Discursul public din România abundă în lozinci despre „sprijinirea antreprenorilor” și „stimulentul mediului de afaceri”, dar realitatea din teren contrazice aceste declarații. Dacă sprijinirea antreprenorilor s-ar măsura în rezultate, atunci România ar avea astăzi o rată de supraviețuire mai mare de 50% în primii doi ani – dar nu o are. De la birocrația sufocantă, la lipsa infrastructurii digitale coerente și până la scumpirea continuă a creditului, drumul antreprenorului român este unul sinuos, lipsit de plase de siguranță.
