Veverita Aliona 
În România, termenul „bio” a ajuns să fie aproape sinonim cu sănătatea și o viață echilibrată, fiind văzut ca o garanție a calității. Mulți consumatori cumpără un iaurt bio sau o pâine bio convinși că fac o alegere mai bună pentru organismul lor. Alții recunosc deschis că plătesc mai mult pentru eticheta bio nu doar din convingere, ci și dintr-un anumit prestigiu. Rafturile cu bio sunt poziționate mai vizibil, cu ambalaje verzi, curate, care transmit imediat ideea de „premium”. Diferența de preț față de produsele convenționale este adesea dublă, dar cumpărătorii o acceptă gândindu-se că plătesc pentru sănătate. În realitate, de multe ori nu cunosc ce înseamnă cu adevărat „bio” și cum se obține. Mulți români nu știu că un teren trebuie să treacă printr-o perioadă de conversie de câțiva ani, în care nu se folosesc pesticide chimice. Și mai puțini sunt conștienți că eticheta nu este pusă direct de fermier, ci de un organism de certificare. De aici apare prima întrebare: cumpărăm „bio” pentru ce este în spate sau pentru ce promite să fie?
Cum funcționează certificarea și cine o garantează
Pentru ca un produs să fie considerat bio în România, fermierul trebuie să treacă printr-un proces de verificare. Terenurile sunt monitorizate, se verifică semințele, metodele de fertilizare și tratamentele aplicate. Procesul nu e ieftin, pentru că certificarea se face anual și presupune taxe, documentație și controale. Statul nu certifică direct, ci autorizează entități private care fac aceste verificări. În teorie, sistemul funcționează, dar în practică apar probleme legate de transparență și de consecvența controalelor. Au existat cazuri în care fermieri au reclamat lipsa unor verificări reale, dar și situații în care eticheta bio a fost pusă pe produse importate fără o trasabilitate clară. Pentru consumatorul obișnuit, aceste detalii sunt invizibile. El vede doar sigla verde cu frunza europeană și presupune că este suficient. În lipsa unui mecanism de comunicare transparent, încrederea se bazează mai mult pe imagine decât pe realitate.
Ce face diferită agricultura bio de cea convențională
Diferența dintre bio și convențional nu este doar de etichetă, ci de metodă de producție. În bio nu ai voie să folosești pesticide de sinteză și nici fertilizanți chimici puternici. Se folosesc îngrășăminte naturale, compost sau gunoi de grajd, ceea ce duce la o fertilizare mai lentă și mai puțin eficientă pe termen scurt. Combaterea dăunătorilor se face prin metode tradiționale, cum ar fi rotația culturilor sau utilizarea unor plante repelente. Din acest motiv, randamentele sunt mai mici, ceea ce se reflectă direct în preț. În schimb, beneficiile vin mai ales din protecția mediului: solul se degradează mai puțin, biodiversitatea se păstrează, iar apele subterane sunt mai curate. Nutrițional, diferențele nu sunt uriașe, studiile arătând că bio-ul nu este neapărat mai bogat în vitamine sau proteine. Totuși, produsele bio au șanse mai mici să conțină reziduuri de pesticide.
De ce costă mai mult produsele bio
Un kilogram de roșii bio din piața Obor poate ajunge la 18–20 de lei, în timp ce roșiile convenționale se vând la 6–7 lei. Diferența de preț nu vine doar din „lăcomia” comerciantului, ci din structura costurilor. Randamentele bio sunt cu 20–40% mai mici decât cele convenționale, iar certificările și controalele adaugă costuri suplimentare. Fermierii trebuie să investească și în depozitare separată, pentru a nu amesteca bio cu convențional. La toate acestea se adaugă și adaosurile comerciale, pentru că produsele bio sunt distribuite în rețele premium sau magazine specializate. În plus, consumatorii dispuși să plătească mai mult alimentează cererea și permit menținerea unor prețuri ridicate. Problema apare atunci când adaosurile intermediare sunt disproporționate, iar fermierul câștigă prea puțin. De multe ori, profitul cel mai mare se face pe traseul dintre fermă și supermarket. Astfel, consumatorul plătește mult, dar fermierul nu rămâne cu mare lucru.
România și potențialul bio în viitor
România are una dintre cele mai mari suprafețe agricole din Uniunea Europeană, dar exploatările bio sunt încă fragmentate. În 2024, aproximativ 2,5% din suprafața agricolă a țării era certificată ca bio, adică mult sub media europeană de peste 9%. Totuși, există zone unde bio-ul vine natural, pentru că micii fermieri oricum folosesc metode tradiționale, fără pesticide. Aici, conversia la bio este mai simplă și mai ieftină. Exemple găsim în Maramureș, Bucovina sau Apuseni, unde gospodăriile familiale pot intra mai ușor pe piața bio. Dacă aceste zone ar fi sprijinite, România ar putea deveni un exportator important. Deja exportăm cereale bio, în special grâu și porumb, dar materia primă pleacă brută, fără valoare adăugată. Aici e marea pierdere: nu procesăm, nu ambalăm, nu construim branduri.
Importurile bio și efectul lor asupra pieței
Paradoxul este că, deși avem terenuri fertile, majoritatea produselor bio de pe rafturile supermarketurilor provin din afară. Germania, Italia, Polonia și chiar Spania domină oferta bio din România. Consumatorii aleg brânză bio franțuzească sau biscuiți bio italieni, pentru că arată mai bine ambalați și au în spate un brand cunoscut. În același timp, producătorii români se plâng că nu găsesc loc pe rafturile marii distribuții. Astfel, banii românilor se duc în afară, iar fermierii locali vând greu și la prețuri mai mici. Importurile au și un alt efect: mențin prețurile sus, pentru că sunt adesea produse de brand premium. În lipsa unor politici de sprijin pentru producătorii locali, România riscă să rămână doar o piață de desfacere.
Marketingul bio: realitate și manipulare
Nu putem vorbi despre bio fără să recunoaștem forța marketingului din spatele său. Etichetele verzi, imaginile cu ferme idilice și mesajele despre „puritate” construiesc o poveste atrăgătoare. Consumatorii nu au timpul să verifice tot și ajung să cumpere pe încredere. Problema e că, uneori, povestea depășește realitatea. Un produs convențional poate fi promovat ca „natural” sau „tradițional” fără să fie bio, dar cu un preț apropiat. Confuzia e intenționată și aduce profituri. În același timp, marketingul agresiv pune presiune pe fermierii corecți, care respectă regulile bio. Ei trebuie să concureze cu imaginea falsă a altora, deși costurile lor sunt reale. Pentru a proteja consumatorul, ar fi nevoie de mai multă educație și transparență.
Fermierii români și dificultățile tranziției la bio
Pentru mulți fermieri români, trecerea la bio nu este doar o decizie economică, ci una plină de riscuri. Costurile certificării sunt mari, iar profitabilitatea apare abia după câțiva ani. În acest timp, randamentele scad și veniturile se reduc. Mulți renunță, neputând susține perioada de conversie. Lipsa accesului la finanțare este o altă barieră. Băncile nu se grăbesc să crediteze ferme mici aflate în tranziție, considerându-le riscante. În plus, distribuția rămâne cea mai mare problemă: cum ajungi cu produsele bio în supermarketuri sau la consumatorul urban? Fără cooperative și asocieri, fermierii individuali rămân invizibili. Totuși, există și povești de succes, precum unele ferme de lactate bio din Transilvania care exportă acum în Germania. Aceste exemple arată că se poate, dar cu mult efort și sprijin.
Agricultura bio în România este o combinație de realitate și marketing, iar balanța se schimbă în funcție de cât de bine funcționează sistemul. Avem fermieri care respectă regulile și produc bio autentic, dar avem și importuri care profită de eticheta verde. Avem consumatori care cred în beneficii, dar și sceptici care consideră bio-ul o păcăleală scumpă.
