Veverita Aliona 
Industria cimentului și a oțelului este printre cei mai mari emițători de dioxid de carbon la nivel global, deși rămâne mai puțin discutată decât transportul sau energia. Producția de ciment este responsabilă pentru aproximativ 7% din emisiile totale de CO₂, în timp ce oțelul contribuie cu peste 8%. Ambele sectoare împreună depășesc impactul generat de aviația și transportul maritim la un loc, dar atenția publică se concentrează rareori asupra lor. Această discrepanță creează un dezechilibru de percepție și influențează politicile climatice la nivel internațional. În Uniunea Europeană, presiunea asupra acestor industrii este totuși mai vizibilă datorită regimului ETS (Emissions Trading System). Însă multe țări în curs de dezvoltare continuă să le trateze ca sectoare esențiale, dar intangibile. România se află într-o poziție intermediară, fiind producător, dar și importator semnificativ. Cererea locală de materiale pentru construcții menține producția ridicată, ceea ce înseamnă emisii constante.
Mecanismele prin care producția de ciment generează emisii
Procesul de fabricare a cimentului implică o reacție chimică inevitabilă, numită calcinare, prin care calcarul este transformat în oxid de calciu. În timpul acestui proces, dioxidul de carbon este eliberat în atmosferă ca produs secundar. Aproape jumătate din emisiile din industria cimentului provin direct din această reacție chimică, iar restul din arderea combustibililor fosili. Această structură face ca reducerea emisiilor să fie mult mai dificilă decât în alte sectoare, unde electrificarea poate fi o soluție rapidă. Chiar și folosirea energiei regenerabile în cuptoarele de clincher nu elimină emisiile procesului chimic. Inovațiile se mișcă greu, pentru că orice schimbare tehnologică necesită investiții uriașe și adaptări la scară industrială. România are câteva fabrici mari, iar acestea se aliniază la reglementările europene, dar nu pot scăpa de problema structurală a procesului.
Oțelul, coloana vertebrală a economiei moderne și a emisiilor
Oțelul este materialul central în infrastructură, construcții, transport și echipamente industriale. Este produs în principal prin utilizarea furnalelor tradiționale care ard cocs, un derivat al cărbunelui. Aceste furnale emit cantități uriașe de CO₂, făcând industria oțelului responsabilă pentru peste 2,6 miliarde de tone anual la nivel global. În Europa, se experimentează metode de reducere, precum folosirea hidrogenului verde în loc de cocs, dar procesul este abia la început. Costurile acestor tehnologii sunt de câteva ori mai mari decât cele convenționale, iar infrastructura de producere a hidrogenului lipsește în mare parte. România, deși are tradiție metalurgică, și-a redus masiv producția de oțel după anii ’90, dar importurile compensează scăderea locală. În același timp, consumul de oțel rămâne ridicat, fiind alimentat de proiectele de construcții și infrastructură.
Costul economic al ignorării acestor industrii poluante
Ignorarea impactului cimentului și oțelului nu doar că afectează mediul, dar și distorsionează politicile economice. Țările care nu reglementează aceste industrii riscă să rămână blocate în tehnologii învechite. Aceasta înseamnă că, pe termen lung, companiile lor vor avea costuri mai mari de adaptare la noile standarde impuse global. De asemenea, produsele devin mai puțin competitive pe piețele externe unde standardele de emisii sunt deja înăsprite. În Uniunea Europeană, mecanismul CBAM (Carbon Border Adjustment Mechanism) taxează importurile cu amprentă de carbon ridicată. Asta înseamnă că cimentul și oțelul produse în țări fără reglementări vor deveni mai scumpe. România, fiind parte din UE, este protejată parțial, dar depinde masiv de importuri din state non-UE. Astfel, costurile suplimentare se vor transfera direct către consumatori.
România între producția locală și importurile poluante
România produce atât ciment, cât și oțel, dar nu la nivelul cererii interne. O parte semnificativă din consum este acoperită prin importuri, mai ales din Ucraina și Turcia. Aceste state au reglementări mai relaxate privind emisiile, ceea ce face produsele lor mai ieftine. Însă, odată cu intrarea în vigoare a CBAM, avantajul de preț se va diminua. Pentru antreprenorii români, aceasta înseamnă o creștere inevitabilă a costurilor materialelor de bază. În plus, România trebuie să găsească un echilibru între a susține producția locală și a respecta normele europene. Fabricile de ciment din țară investesc în modernizare, dar ritmul nu este suficient de rapid. Industria metalurgică, odată puternică, a pierdut teren, dar consumul nu a scăzut.
Tehnologiile emergente: soluție sau iluzie?
În teorie, există soluții tehnologice pentru reducerea emisiilor din ciment și oțel. Captarea și stocarea carbonului (CCS) este una dintre cele mai discutate. Totuși, implementarea ei este extrem de costisitoare și încă lipsită de rezultate clare la scară industrială. În plus, depozitarea pe termen lung a CO₂ ridică probleme de siguranță și acceptare socială. O altă direcție este folosirea materialelor alternative, precum cimenturi cu conținut redus de clincher sau oțel reciclat. Dar aceste opțiuni acoperă doar o parte din cererea globală și nu pot înlocui integral producția convențională. Hidrogenul verde, folosit în metalurgie, este văzut ca soluția viitorului, însă costurile actuale sunt prohibitive. România are potențial de producere a hidrogenului prin energie regenerabilă, dar infrastructura lipsește.
Impactul asupra mediului local și sănătății populației
Dincolo de emisiile de CO₂, aceste industrii au un impact direct asupra mediului și sănătății. Fabricile de ciment și oțel eliberează pulberi, oxizi de azot și sulf, care afectează calitatea aerului. În zonele industriale din România, comunitățile resimt deja aceste efecte. Locuitorii din proximitatea fabricilor raportează niveluri crescute de boli respiratorii și cardiovasculare. Poluarea afectează și solul, prin depuneri de particule toxice, ceea ce influențează agricultura. În plus, resursele naturale sunt exploatate intens, de la cariere de calcar până la mineritul pentru minereu de fier. Acest model de exploatare lasă urme ireversibile asupra ecosistemelor. România, având o istorie industrială lungă, are regiuni afectate de poluarea istorică necurățată.
Rolul reglementărilor europene și presiunea asupra industriei
Uniunea Europeană a introdus reglementări tot mai stricte privind emisiile industriale. ETS obligă companiile să plătească pentru fiecare tonă de CO₂ emisă. Prețul certificatelor de carbon a crescut semnificativ, punând presiune financiară pe fabrici. CBAM completează acest cadru, descurajând importurile poluante. Astfel, companiile românești trebuie să se adapteze, altfel riscă pierderi masive de competitivitate. În același timp, statul român are obligația de a sprijini tranziția prin politici publice. Fondurile europene pot fi folosite pentru modernizarea tehnologică, dar procedurile sunt complicate și lente. Lipsa unei strategii coerente face ca România să reacționeze adesea tardiv. Întârzierea în adoptarea măsurilor crește riscul de relocare a industriei. Dacă fabricile nu devin mai verzi, vor fi închise sau mutate în afara Europei.
Presiunea publică și percepția asupra industriilor grele
Deși contribuția acestor industrii la poluare este majoră, percepția publică rămâne scăzută. Majoritatea campaniilor de mediu se concentrează pe transport, energie sau plastic. Industria cimentului și a oțelului rămâne într-un con de umbră, invocându-se adesea rolul lor „vital” în economie. Această lipsă de vizibilitate face ca presiunea publică să fie redusă. În România, opinia publică rareori discută despre aceste sectoare, deși impactul local este evident. ONG-urile de mediu se concentrează mai mult pe defrișări sau pe poluarea urbană. Totuși, pe termen lung, ignorarea marilor poluatori industriali subminează eforturile de decarbonizare. O schimbare de percepție este necesară pentru a genera presiune politică. Fără această presiune, măsurile vor fi aplicate lent și incomplet.
Costurile mai mari ale materialelor vor trebui integrate în planurile de afaceri. Construcțiile nu se vor opri, dar vor deveni mai scumpe și mai selective. Investitorii vor căuta soluții mai eficiente și mai prietenoase cu mediul. Presiunea europeană va forța accelerarea tranziției, indiferent de voința locală.
