Săptămâna de lucru în Europa: Cine trage greu și cine muncește cu măsură în 2025
Veverita Aliona
8 min read
În 2025, Grecia continuă să fie fruntașă în Uniunea Europeană când vine vorba de numărul mediu de ore lucrate săptămânal, cu o medie de 39,8 ore. Cifrele nu surprind doar prin valoarea lor absolută, ci și prin discrepanța față de alte state membre, în special din vestul Europei. În ciuda crizelor economice și a presiunii instituțiilor internaționale, ritmul de lucru din Grecia rămâne intens, cel puțin din perspectiva formală. Specialiștii avertizează însă că aceste date pot masca o problemă cronică: supra ocuparea formală, combinată cu o productivitate medie scăzută. Mulți angajați greci ajung să aibă două locuri de muncă sau să practice activități independente în paralel cu un job full-time. Această realitate este greu de captat în statisticile standardizate. Totodată, sistemul public grecesc rămâne încă rigid, iar sectorul privat impune ore lungi fără compensări proporționale. Grecia devine astfel un exemplu de „muncă multă, cu rezultate inegale”, un model care contrastează puternic cu alte țări din Europa, unde eficiența contează mai mult decât timpul petrecut la birou.
România în topul muncii: ore multe, productivitate modestă
România se află în 2025 printre țările cu cele mai lungi săptămâni de lucru din Uniunea Europeană, cu o medie de aproximativ 39 de ore pe săptămână. Este o realitate bine cunoscută în rândul angajaților români, unde cultura muncii este adesea centrată pe prezența fizică și mai puțin pe rezultatele concrete. În mediul privat, programul de lucru de opt ore tinde să fie perceput ca minimul necesar, nu ca un plafon. În construcții, transporturi și comerț, angajații muncesc frecvent peste acest prag, fără compensații salariale sau timp liber corespunzător. De asemenea, orele suplimentare nu sunt întotdeauna înregistrate oficial, ceea ce denaturează imaginea reală a efortului depus. Spre deosebire de statele vest-europene, România încă nu a integrat pe scară largă modele de lucru flexibile, cum ar fi telemunca structurată sau programul comprimat. Acest decalaj afectează nu doar calitatea vieții angajaților, ci și competitivitatea economică.
Europa Centrală: muncă intensă, dezvoltare inegală
Alături de România, Bulgaria și Polonia ocupă poziții de top în clasamentul orelor lucrate, cu valori apropiate de 39 de ore săptămânal. În aceste state, tranziția postcomunistă a favorizat o cultură a muncii intense, dar uneori dezechilibrate. În Polonia, de exemplu, industriile manufacturiere și serviciile generează volume mari de muncă, dar salariile rămân sub media UE. Bulgaria are un profil asemănător, cu o forță de muncă ieftină și un sector agricol încă foarte activ, unde orele de muncă sunt mult peste medie. Aceste țări se confruntă cu aceeași dilemă ca România: multe ore lucrate nu se traduc automat în creștere economică sustenabilă sau în bunăstare socială.
La periferia UE: Serbia și Turcia muncesc cel mai mult
În afara Uniunii Europene, datele arată o intensificare și mai accentuată a timpului de lucru. În Serbia, angajații muncesc în medie 41 de ore săptămânal, iar în Turcia chiar 43 de ore. Aceste cifre indică un model economic bazat pe exploatarea intensivă a resurselor umane, în absența unor reglementări stricte privind echilibrul dintre viața profesională și cea personală. În Serbia, salariile rămân mici, iar sindicatele au o putere redusă de negociere, ceea ce permite angajatorilor să impună ore suplimentare frecvente. În Turcia, deși există un cadru legal pentru programul de lucru, aplicarea acestuia este inconsistentă. Multe firme impun ritmuri de muncă epuizante, mai ales în sectorul manufacturier și în construcții. Aceste practici reflectă presiunea economică asupra lucrătorilor din economii emergente, unde „munca multă” este echivalată adesea cu „muncă obligatorie”.
Germania și Belgia: eficiență în loc de durată
La polul opus, Germania și Belgia oferă un contrast marcant. În Germania, săptămâna medie de lucru este de 33,9 ore, iar în Belgia de 34,5 ore. Cu toate acestea, ambele țări se numără printre cele mai productive economii din Uniunea Europeană. Explicația ține de calitatea muncii, nu de cantitatea ei. În Germania, investițiile în formarea profesională, digitalizare și tehnologii de automatizare au dus la o scădere progresivă a timpului de muncă fără afectarea performanței economice. Belgia, pe de altă parte, a introdus în 2022 o reformă care permite angajaților să concentreze cele 38 de ore săptămânale în doar patru zile, fără pierderi salariale. Această flexibilitate oferă o calitate superioară a vieții profesionale și stimulează retenția forței de muncă calificate. Modelele german și belgian arată că munca eficientă presupune mai degrabă o organizare inteligentă decât o prezență continuă.
Franța, Spania și Italia: trei ritmuri mediteraneene ale muncii
Franța (35,8 ore), Spania (36,4 ore) și Italia (36,1 ore) se încadrează în zona de mijloc a clasamentului european. În toate cele trei cazuri, modelele de muncă reflectă o influență puternică a tradițiilor sociale și a dialogului sindical. În Franța, legislația privind cele 35 de ore a fost introdusă încă din anul 2000, și deși a fost ajustată în timp, principiul rămâne același: limitarea orelor pentru a stimula angajarea. În Spania, cultura „siestei” s-a transformat în ultimii ani, dar angajatorii mențin încă flexibilitatea orară, în special în regiunile sudice. Italia, deși confruntată cu stagnare economică, păstrează o săptămână de lucru moderată, favorizând echilibrul dintre muncă și viața personală. Aceste țări reușesc, în general, să mențină un echilibru rezonabil între efortul profesional și calitatea vieții, deși productivitatea diferă de la un sector la altul.
Portugalia și Ungaria: două abordări diferite în Europa periferică
Portugalia (37,5 ore) și Ungaria (37,4 ore) par apropiate din perspectiva numărului de ore lucrate, însă contextul social și economic este diferit. Portugalia a început recent să experimenteze modelul săptămânii de patru zile, în cadrul unui program pilot derulat de guvern. Primele rezultate arată o creștere a satisfacției angajaților și o reducere a absenteismului. În schimb, Ungaria păstrează o structură mai rigidă a pieței muncii, unde flexibilitatea este redusă, iar sindicatele au un rol limitat. În ambele țări, industriile care domină economia – turismul în Portugalia și producția industrială în Ungaria – determină intensitatea muncii. De asemenea, nivelul salariilor influențează percepția angajaților asupra orelor suplimentare. În Portugalia, unde nivelul de trai este mai ridicat decât în Ungaria, angajații sunt mai înclinați să valorifice timpul liber.
Țările nordice: liderii echilibrului muncă-viață
Danemarca (33,7 ore), Olanda (30,3 ore) și Suedia (34,1 ore) oferă cele mai scurte săptămâni de lucru din Uniunea Europeană, fără a face rabat de la performanță economică. Aceste țări sunt frecvent citate ca modele în studiile privind echilibrul muncă-viață, iar în 2025 continuă să confirme această reputație. În Olanda, de exemplu, peste 50% dintre angajați lucrează part-time, inclusiv în poziții calificate, ceea ce reflectă o cultură orientată către calitatea vieții și incluziune socială. În Danemarca, productivitatea este menținută printr-un sistem educațional puernic corelat cu cerințele pieței și prin digitalizarea avansată a serviciilor. Suedia promovează modele hibride și flexibile, cu accent pe autonomia angajatului. În toate cele trei state, dialogul social este funcțional, iar politicile publice sprijină activ echilibrul între viața profesională și cea personală.
Luxemburg și Austria: echilibru conservator, dar eficient
În Luxemburg (34,9 ore) și Austria (35,2 ore), piața muncii se menține stabilăși bine reglementată, cu accent pe siguranța angajatului și pe continuitatea economică. Luxemburg, cu cel mai mare PIB pe cap de locuitor din UE, își permite o politică salarială generoasă și o flexibilitate bine structurată. Săptămâna scurtă de lucru este însoțită de beneficii substanțiale, iar lucrul de la distanță este reglementat clar. Austria, deși mai conservatoare în privința reformelor, menține o structură solidă a pieței muncii printr-un sistem dual de formare profesională și parteneriate între stat și industrie. Ambele țări au o populație activă relativ mică, dar cu grad ridicat de angajare și profesionalism. În plus, implicarea sindicatelor și a camerelor de muncă în procesul legislativ garantează o coerență între politicile publice și nevoile angajaților.
Cehia și Slovacia: între moștenirea industrială și tranziția digitală
Cehia (38,1 ore) și Slovacia (38 ore) mențin o săptămână de lucru lungă în 2025, reflectând o economie încă puternic industrializată. În Cehia, sectorul auto domină piața muncii, impunând un ritm de lucru susținut, dar stabil. Slovacia are un profil similar, însă cu o mai mică capacitate de retenție a forței de muncă tinere, care migrează spre Occident. Deși ambele țări investesc în digitalizare și în modernizarea producției, tranziția către forme flexibile de muncă este lentă. În mediul urban, se observă o deschidere spre munca hibridă, în special în sectorul IT și în serviciile financiare. Totuși, în zonele rurale sau industriale, angajații se confruntă cu programe rigide și cerințe de prezență fizică constantă. Sindicatele au un rol mai redus decât în Europa de Vest, iar negocierile colective sunt limitate ca impact.
Irlanda și Croația: liberalism și adaptare lentă
Irlanda (36,8 ore) și Croația (37,3 ore) ocupă o poziție intermediară în clasamentul european. Irlanda, cu un sector IT în plină expansiune, oferă multiple oportunități de muncă flexibilă, dar în același timp păstrează un segment important de lucrători în servicii tradiționale cu ore fixe. Deși media generală este relativ moderată, disparitățile dintre industrii sunt mari. Croația, în schimb, are o economie puternic dependentă de turism, ceea ce determină variații sezoniere semnificative ale timpului de lucru. În sezonul estival, angajații din turism și ospitalitate muncesc frecvent peste 50 de ore pe săptămână, fără o compensație adecvată. Această realitate nu este pe deplin reflectată în statisticile anuale. Ambele țări încearcă să se alinieze la standardele UE în privința flexibilității muncii, dar progresele sunt lente.
Analiza săptămânii de lucru în Europa în 2025 evidențiează o diversitate structurală , influențată de factori economici, culturali și istorici. Țările din sud și est muncesc mai mult, dar deseori cu productivitate scăzută, în timp ce țările nordice și vestice favorizează flexibilitatea și eficiența. Media UE este în scădere ușoară, impulsionată de tendințele de lucru hibrid și de politici favorabile reducerii timpului de muncă. Totuși, diferențele mari între țări reflectă o lipsă de coerență la nivelul Uniunii în ceea ce privește strategia pe termen lung în domeniul muncii.
