Topul impozitelor pe venit în Europa: Unde plătesc angajații cel mai mult și cel mai puțin
Veverita Aliona
9 min read
Europa este o hartă fiscală, unde un salariu identic poate produce venituri nete diferite în funcție de țara în care este câștigat. Impozitul pe venit pentru angajați variază de la cote de 6,2% în Polonia până la niveluri masive de 35,7% în Danemarca. În România, cota unică de 10% introdusă în 2018 s-a dorit un stimulent pentru muncă și investiții, dar comparativ cu alte state est-europene, deja nu mai pare atât de competitivă. OCDE a analizat impozitul pe venit ca procent din câștigul brut al angajatului, fără a lua în calcul contribuțiile sociale, ceea ce face analiza mai clară în ceea ce privește povara strict a impozitului. Este important de remarcat că această analiză are în vedere salariații fără deduceri, fără copii și cu salarii medii — tocmai pentru a standardiza comparabilitatea. Deși aparent simplu, impozitul pe venit ascunde complexități mari: unele țări aplică deduceri generoase, altele taxează progresiv, iar unele, precum România, merg pe o cotă unică. La polul opus Danemarcei, unde aproape 36% din salariul brut se duce la stat, se află țări ca Slovenia, Slovacia și Cehia, cu cote de sub 12%.
România și vecinii săi: între taxe simple și praguri progresive
România se situează într-o poziție mediană, cu o cotă de impozitare de 10% pentru toate veniturile salariale, aplicabilă din 2018. Această cotă unică a fost introdusă cu scopul de a stimula investițiile și a simplifica sistemul fiscal, dar între timp mai multe state din regiune au evoluat spre alte abordări. Polonia, de exemplu, a redus dramatic impozitul pentru veniturile medii și mici, aplicând deduceri și un sistem progresiv, ceea ce a dus la o cotă efectivă de doar 6,2%. Slovacia și Cehia, în schimb, aplică cote reduse de 7%–11%, dar au și politici de susținere a familiilor care reduc suplimentar povara fiscală. Ungaria, cu o cotă unică de 15%, pare să urmeze un model apropiat de cel românesc, dar are un sistem mai generos de deduceri pentru familii și tineri. În timp ce România păstrează o rigiditate a sistemului fiscal, fără praguri sau deduceri semnificative, alte state din Europa Centrală și de Est par să fi înțeles că flexibilitatea aduce echitate. Totodată, lipsa unei diferențieri între contribuabili în România duce la situații în care povara fiscală este disproporționată pentru cei cu venituri mici.
Cazul Danemarcei: prețul ridicat al solidarității sociale
Danemarca este liderul absolut al impozitării veniturilor personale în Europa, cu o cotă de 35,7% pentru persoanele singure, fără copii, care câștigă un salariu mediu. Acest nivel ridicat nu este o greșeală de politică fiscală, ci reflectă o alegere conștientă a societății daneze: taxele mari finanțează servicii publice de o calitate superioară, de la educație gratuită la sănătate universală. În Danemarca, cetățenii nu privesc impozitele ca pe o povară, ci ca pe o investiție în binele comun. Acest consens social este rezultatul a decenii de transparență, eficiență administrativă și încredere în instituțiile publice. Impozitul ridicat nu descurajează munca, pentru că salariile brute sunt pe măsură, iar protecția socială este solidă. De altfel, Danemarca are una dintre cele mai ridicate rate de ocupare a forței de muncă din Europa. Cota de 35,7% este aplicabilă doar venitului personal, fără a include contribuțiile sociale, ceea ce înseamnă că povara fiscală totală este și mai mare. Totuși, efectul net asupra cetățeanului este atenuat prin deduceri fiscale pentru familii, cheltuieli cu educația sau îngrijirea copiilor.
Cazurile Poloniei și Slovaciei: când statul îți dă înapoi mai mult decât îți ia
Cea mai mică cotă efectivă de impozit pe venit în Europa a fost înregistrată în Polonia: doar 6,2% din salariul brut este redirecționat către stat de către o persoană singură fără copii. Slovacia merge chiar mai departe pentru cuplurile cu un singur venit și doi copii, aplicând o cotă negativă de -12,8%, ceea ce înseamnă că angajații primesc bani de la stat, nu invers. Aceste politici nu sunt accidente, ci părți ale unor strategii fiscale coerente de susținere a natalității și reducerii inegalităților. În ambele țări, sistemele fiscale sunt calibrate pe susținerea familiilor și protejarea veniturilor mici. În cazul Slovaciei, cota negativă este rezultatul unui sistem de deduceri și alocații fiscale pentru copii, care se aplică direct în calculul impozitului. Astfel, pentru un salariu mediu, contribuabilul poate beneficia de un „credit fiscal” care transformă obligația într-un beneficiu. Polonia, în schimb, a introdus un prag de neimpozitare ridicat, ceea ce înseamnă că o mare parte a veniturilor mici nu este taxată deloc. Ambele state au reușit să combine stimulentele sociale cu echitatea fiscală, fără a afecta negativ bugetul de stat.
Franța, Germania și Italia: între rigiditate și ajustări sociale
Cele mai mari trei economii din Uniunea Europeană aplică politici fiscale relativ similare pentru angajații fără copii, însă cu diferențe semnificative atunci când intervine factorul familial. Germania și Franța impun o cotă de impozitare de 16,7% pentru persoanele singure cu venituri medii, în timp ce Italia urcă la 20,9%, cea mai mare dintre cele trei. La o primă vedere, aceste cifre sugerează o povară fiscală ridicată, dar în realitate sistemele fiscale sunt profund nuanțate. Astfel, o familie cu un singur venit și doi copii poate ajunge să beneficieze de o cotă negativă, de -0,1%, conform raportului OCDE. Franța utilizează un sistem care ajustează impozitul în funcție de numărul de persoane aflate în întreținere. Italia, pe de altă parte, se bazează mai puțin pe ajustări directe ale impozitului și mai mult pe transferuri sociale și deduceri fixe. Aceste diferențe scot în evidență faptul că același nivel de impozitare brută poate avea efecte diferite asupra gospodăriilor, în funcție de arhitectura fiscală a fiecărui stat. Este un aspect crucial, adesea ignorat în comparațiile publice, unde accentul cade pe cota nominală, nu pe impactul efectiv asupra venitului disponibil. România, cu sistemul său plat și fără mecanisme sofisticate de ajustare, pare simplificată până la limită, dar această simplitate vine cu un cost social. Spre deosebire de cele trei mari economii, România nu recompensează sau susține semnificativ gospodăriile cu copii, ceea ce afectează echitatea fiscală.
Țările nordice: impozit mare, dar cu stat puternic
Țările nordice continuă să impresioneze prin nivelul ridicat al impozitelor pe venit, dar și prin coerența filozofiei fiscale aplicate. Suedia, de exemplu, aplică o cotă de 16,1% pentru angajații singuri, însă această rată crește considerabil în cazul veniturilor mari. Danemarca, Finlanda și Norvegia urmează același model: impozit progresiv, cu deduceri și transferuri sociale considerabile pentru familii și grupuri vulnerabile. Aceste sisteme sunt construite pe o logică solidaristă, în care cetățenii acceptă să plătească mai mult în schimbul unei protecții sociale solide. Astfel, în Suedia sau Norvegia, părinții beneficiază de concedii plătite generoase, educație gratuită până la nivel universitar și servicii medicale de calitate fără costuri directe. Modelul nordic este adesea citat ca exemplu de echilibru între eficiență economică și echitate socială. În ciuda impozitelor ridicate, aceste țări au economii solide, niveluri mici de corupție și o încredere ridicată în instituții. România se află la polul opus: un stat slab, cu servicii publice deficitare și un sistem fiscal perceput ca inechitabil.
Regatul Unit și Irlanda: moderație fiscală și pragmatism economic
Regatul Unit și Irlanda aplică un model fiscal moderat, care îmbină principiile pieței libere cu măsuri sociale bine calibrate. În Marea Britanie, impozitul pe venit pentru un angajat fără copii este de 15,5%, în timp ce în Irlanda se ridică la aproximativ 20%. Cele două sisteme sunt progresive, dar echilibrate: persoanele cu venituri mici plătesc mai puțin, în timp ce pentru veniturile mari există trepte superioare. În același timp, deducerile pentru copii, locuință sau educație sunt semnificative, mai ales în Irlanda. Ambele țări au introdus reforme fiscale periodice, pentru a adapta sistemul la realitățile economice, ceea ce a contribuit la o mai bună conformare fiscală. Interesant este că, în ciuda cotelor relativ ridicate, niciuna dintre cele două nu se confruntă cu o problemă majoră de evaziune fiscală în rândul salariaților. Un alt punct forte este predictibilitatea: contribuabilii știu din timp ce taxe vor plăti și cum vor fi afectați de schimbările legislative.
Belgia și Elveția: extremele occidentale ale impozitării
Belgia și Elveția oferă două perspective foarte diferite asupra impozitării veniturilor în Europa de Vest, fiecare cu propriile sale rațiuni istorice și politice. În Belgia, impozitul pe venit pentru angajații singuri depășește 20%, ceea ce o plasează în rândul statelor cu cele mai mari poveri fiscale din UE. Sistemul este progresiv și complex, cu numeroase praguri și deduceri, dar și cu o rată efectivă destul de mare pentru clasa medie. Elveția, în schimb, aplică un sistem descentralizat, unde impozitul variază în funcție de canton, dar cota medie pentru angajații fără copii este de doar 10–12%. Deși are o rată efectivă scăzută, Elveția reușește să ofere servicii publice de calitate, datorită eficienței administrative și responsabilității bugetare. Belgia, pe de altă parte, se confruntă cu dificultăți structurale în sistemul său fiscal, inclusiv o povară mare asupra muncii și o colectare greoaie.
Țările baltice: cote mici, dar cu vulnerabilități
Lituania, Letonia și Estonia au fost printre primele țări care au adoptat sistemul cotei unice după destrămarea URSS, mizând pe simplitate fiscală și competitivitate. În prezent, impozitul efectiv pe venit pentru angajații fără copii este de 13,1% în Estonia, 14,8% în Letonia și 15,9% în Lituania. Aceste cote sunt moderate comparativ cu media europeană, însă atractive pentru investitori și pentru profesioniști din IT sau servicii. Totuși, sistemele baltice sunt criticate pentru lipsa deducerilor și pentru faptul că nu protejează suficient veniturile mici.
Grecia, Spania și Portugalia: fiscalitate mare și presiuni sociale
În Europa de Sud, țările mediteraneene se confruntă cu o provocare dublă: povară fiscală ridicată și încredere scăzută în instituții. Grecia taxează veniturile individuale cu o cotă de 20,2% pentru angajații fără copii, Spania cu 21,3%, iar Portugalia cu 22,6%, conform datelor OCDE. Aceste cote, peste media europeană, reflectă încercarea statelor de a-și susține bugetele fragile, afectate de ani de criză economică, șomaj ridicat și datorii publice. Totodată, sistemele fiscale sunt rigide, complicate și percepute ca fiind inechitabile, ceea ce alimentează fenomenul evaziunii fiscale. Deși aceste țări oferă unele deduceri pentru familii, impactul lor este limitat de lipsa de coerență și de birocrație. România se află în pericolul de a intra în același cerc vicios dacă nu își simplifică și digitalizează sistemul fiscal. Un semnal de alarmă este și faptul că, în ciuda cotelor mari, Spania și Portugalia se confruntă cu deficite bugetare cronice și dependență de fonduri externe.
Bulgaria și Ungaria: cote unice, dar cu direcții diferite
Bulgaria și Ungaria sunt două exemple interesante de state care au adoptat impozitul pe venit cu cote unice reduse, dar cu rezultate diferite în ceea ce privește atractivitatea și eficiența fiscală. Bulgaria aplică una dintre cele mai mici cote din Europa: doar 10%, aceeași ca în România. Cu toate acestea, Bulgaria are o rată mai mică a colectării și un sistem fiscal mai puțin transparent, ceea ce limitează eficiența generală. Ungaria, în schimb, aplică o cotă de 15%, dar are un sistem foarte generos de deduceri pentru familii, în special pentru cei cu mai mulți copii. Astfel, în unele cazuri, părinții pot ajunge să nu plătească deloc impozit pe venit. Aceste politici au făcut parte dintr-o strategie coerentă de stimulare a natalității și de atragere a forței de muncă. România, cu toate că are o cotă comparabilă, nu oferă aceleași mecanisme de ajustare, ceea ce face ca impozitul de 10% să fie mai împovărător pentru anumite categorii sociale.
România, cu cota sa unică de 10%, rămâne una dintre țările cu impozitul pe venit aparent redus. Dar această rigiditate devine o vulnerabilitate. Alte state din regiune — Polonia, Slovacia, Ungaria — au trecut de la simplitate la flexibilitate, oferind deduceri, praguri sau chiar stimulente fiscale. În același timp, țările din Vest mizează pe impozite mai mari, dar corelate cu servicii sociale solide și încredere în stat. România se află la mijloc: nici suficient de bună, nici eficientă în colectare.
