România și discrepanțele investițiilor în sănătate: o privire amplă asupra realității bugetare
Veverita Aliona
5 min read
România, cu toate ambițiile sale de a deveni un jucător cheie în Europa de Est, se confruntă cu o provocare majoră: alocarea insuficientă de fonduri pentru sectorul sănătății. În 2021, țara noastră a cheltuit doar 1.663 de euro per cap de locuitor, un fapt ce o plasează la coada Uniunii Europene, în contrast puternic cu media europeană. Această realitate ridică întrebări critice despre prioritățile noastre ca națiune și despre cum reușim să oferim servicii de calitate cetățenilor noștri. Diferența semnificativă dintre alocarea României și media UE reflectă nu doar resursele limitate, ci și o viziune sistemică asupra rolului sănătății în societate. România se află într-o poziție vulnerabilă, iar nevoia de reforme profunde devine tot mai evidentă. Această stare de fapt influențează profund calitatea vieții, accesul la îngrijiri medicale și speranța de viață a populației.
Colapsul cheltuielilor publice în sănătate: cifrele nu mint
Cheltuielile pentru sănătate au reprezentat doar 6,5% din PIB-ul României în 2021, un procent extrem de mic comparativ cu media europeană de 11%. Această discrepanță uriașă subliniază lipsa de investiții sistematice și o abordare neglijentă a celor mai fundamentale nevoi umane. În condițiile în care statele europene alocă aproape dublu din PIB pentru sănătate, România își expune cetățenii unor riscuri medicale sporite. Prin comparație, țări ca Germania sau Franța investesc masiv în sănătate, nu doar din perspectivă economică, ci și umanitară, conștientizând impactul pe termen lung asupra dezvoltării naționale. În România, sănătatea pare a fi tratată ca un domeniu marginal, ceea ce amplifică atât exodul medicilor, cât și lipsa infrastructurii moderne. Bugetul redus afectează direct atât pacienții, cât și calitatea actului medical, generând o spirală descendentă greu de controlat.
Costul subfinanțării: cine plătește prețul?
Subfinanțarea cronică a sistemului medical românesc are consecințe devastatoare. Îngrijirea pacienților în spitale și ambulatorii este departe de standardele europene, iar lipsa produselor farmaceutice și a dispozitivelor medicale afectează grav calitatea tratamentelor. În multe spitale din România, pacienții trebuie să își aducă propriile medicamente, pansamente sau chiar echipamente pentru a fi tratați corespunzător. Acest fenomen este aproape inexistent în alte state membre UE, ceea ce scoate la iveală un contrast dureros între sistemele de sănătate. Pe termen lung, lipsa de investiții creează o presiune uriașă asupra infrastructurii existente, lăsând o parte semnificativă a populației fără acces la îngrijiri medicale de bază. Pacienții suferă, dar și personalul medical se confruntă cu o încărcătură emoțională și fizică greu de suportat, fără echipamente și resurse adecvate.
Realitatea asigurărilor de sănătate: privilegiații și marginalizații
În România, un procent îngrijorător de 12% din populație nu este asigurat în sistemul național de sănătate, majoritatea dintre aceștia locuind în mediul rural. Această cifră ridică întrebări grave despre echitatea accesului la îngrijire medicală, dar și despre inegalitățile socio-economice din țară. Locuitorii din zonele rurale sunt adesea cei mai afectați de lipsa asigurărilor, având acces limitat la servicii medicale. Sistemul de sănătate românesc, deja fragil, este pus sub o presiune suplimentară de incapacitatea sa de a integra aceste segmente vulnerabile ale populației. În comparație cu țările vest-europene, unde acoperirea asigurărilor este aproape universală, România rămâne o enclavă a inegalităților. Fără o reformă radicală, aceste disparități vor continua să crească, exacerbând problemele structurale deja existente.
„Mulțumirile” informale: un sistem corupt din rădăcini
România deține un record nedorit în Uniunea Europeană: 18% dintre cetățeni au acordat „atenții” sau donații sub diverse forme, inclusiv în bani, medicilor, asistentelor sau spitalelor. Acest fenomen, denumit adesea „pungi” sau „atenții”, reprezintă o parte întunecată a sistemului nostru medical. În alte state europene, această practică este marginală, cu o medie de doar 4%, ceea ce ne plasează pe primul loc într-un clasament negativ. Această cultură a corupției cotidiene în sănătate subminează încrederea cetățenilor în sistemul public și în serviciile oferite. Practicile informale reprezintă o povară suplimentară pentru pacienți și o distorsionare a relației medic-pacient. În loc să fie o excepție, aceste „atenții” au devenit o normă, consolidând inegalitatea accesului la îngrijire.
România produce medici, dar nu îi păstrează
Unul dintre paradoxurile sistemului de sănătate românesc este numărul mare de absolvenți de medicină. În 2021, România a avut 26,2 absolvenți de medicină per 100.000 de locuitori, mult peste media UE de 17,5. Cu toate acestea, acest avantaj numeric nu se traduce într-o îmbunătățire a sistemului medical. O mare parte dintre acești absolvenți părăsesc România imediat după finalizarea studiilor, atrași de salarii mai mari și condiții mai bune de muncă în străinătate. Sistemul nostru de sănătate, deși produce medici bine pregătiți, nu reușește să îi rețină. Această „hemoragie” de talente lasă spitalele noastre subpopulate și creează o presiune suplimentară pe cei care aleg să rămână. Fără o strategie clară de reținere a tinerilor medici, România riscă să continue să investească în formarea lor, doar pentru a pierde acest capital uman în favoarea altor țări.
Sistemul de sănătate rural: un „deșert” medical
În zonele rurale din România, accesul la servicii medicale este extrem de limitat. Cu un deficit major de medici de familie și centre de sănătate, mulți locuitori din aceste regiuni sunt obligați să călătorească distanțe mari pentru a beneficia de îngrijiri medicale de bază. Lipsa investițiilor în infrastructura medicală rurală reflectă o neglijare sistematică a nevoilor acestor comunități. Spre deosebire de țările vest-europene, unde accesul la servicii medicale este aproape uniform, România continuă să se confrunte cu dezechilibre grave între urban și rural. Aceste disparități nu doar că afectează sănătatea fizică a locuitorilor, dar subminează și încrederea acestora în statul român.
